Autor: MIHAIL EMINESCU

 „…ca sa scriu, iar sa ascriu,sa scriu de meserie, scrie-mi-ar numele pe mormant si n-as mai fi ajuns sa traiesc!…”(MIHAIL EMINESCU)

 Spiritul de gasca

 Caracterul obştesc al luptelor din viaţa publică a românilor e că în mare parte nu sînt lupte de idei, ci de persoane, că cei mai mulţi, în deplină necunoştinţă de ceea ce combat, dau într-un principiu oarecare c-o orbire şi c-un curaj demn de-o cauză mai bună, condamnă ceea ce nu cunosc, batjocoresc ceea ce nu vor să cerceteze, trezindu-se prea tîrziu c-au fost induşi în eroare de ambiţiile vreunei gaşte şi că a lovit într-o ţintă pe care ar fi respectat-o dacă şi-ar fi dat osteneala de-a o privi mai de aproape.
Dacă un om e la noi într-adevăr atît de nefericit să profeseze o serie de idei, nu o listă de persoane, e în pericol de-a-şi vedea ideile întoarse şi răsucite de adversarii lui, pretinşi politici, după placul acestora, va vedea trăgîndu-se din ele concluzii nemaiauzite, cari lui nici prin minte i-au trecut vreodată, şi în fine se va vedea citat înaintea opiniei publice după şoapte, după calomnii acreditate prin repetarea papagalicească din partea celor uşori, nu însă în virtutea unor enunţări sau fapte determinate, cari pentru toată lumea rămîn aceleaşi. Căci în aceste discuţii nu e cestiunea de-a afla adevărul, ci din contra de-a acredita un neadevăr, nu de logică, ci de eristică; cestiunea e de a taxa pe adversar de ceea ce vrei să-l taxezi, potrivească-se epitetul sau nu. Aparenţa ţine locul adevărului, înduplecarea locul convingerii.
Unei asemenea maniere de-a vedea avem noi a mulţumi titlul de reacţionari.
În zădar am protesta, în zădar am cere să ni se probeze o singură tendenţă reacţionară în înţelesul adevărat al cuvîntului, adecă tendenţa de-a ne-ntoarce la teocraţia şi feudalismul evului mediu, în zădar am dovedi că nici prin vis nu ne-a trecut de-a fi ceea ce ni se impută că voim a fi şi că faptele noastre toate sînt contrarie acelei aserţiuni gratuite, adversarii noştri, dacă n-au minte, au cel puţin o gură, o gură ce pare a-şi fi arogat pe seamă-şi atribuţiunile tuturor celorlalte calităţi intelectuale pe care natura obicinuieşte a le dărui oamenilor. Dacă nu voieşti să crezi fără a cerceta, dacă nu juri că frazele apocaliptice, plivite din discursurile revoluţiilor franceze, sînt adevăruri absolute, nu meriţi a şedea alături cu unicii naţionalişti, unicii români, unicii patrioţi, cari se bucură de privilegiul de-a fi monopolizat pe seama lor toate ideile mari şi frumoase. Ei singuri au dreptul de-a face paradă cu patriotismul lor, căci dacă n-ar face atîta măcar, ar şti sau ar putea să facă altceva mai folositor? Domnia absurdă a frazei a mers atît de departe încît ei înşii şi-au deschis ochii şi merg pe calea pe care odinioară o numeau reacţionară.
Ziarele roşii scriu de ex[emplu] contra evreilor. Oare se poate o dezminţire mai flagrantă a libertăţii, egalităţii, fraternităţii etc.? Desigur că nu. Cu toate astea campionii acelor idei a devenit reacţionari şi combat în acest caz cu înverşunare principiile acelea cari, după evangelia Revoluţiei franceze, sînt mîntuirea popoarelor şi culmea tuturor fericirilor.
Cum se-ntîmplă dar că ceea ce ieri în toate cazurile era bun, mare, frumos şi folositor, aşa deodată să devie periculos? Iată dar că, în acest caz, reţeta Revoluţiei franceze s-au dovedit rea, ca şi în alte multe ocaziuni, că ideea statului concret a învins frazele; pericolele imediate ce ameninţă în mod invederat ţara au trebuit să le demonstre pînă şi roşilor că ideile politice cată să fie un rezultat al unei stări de lucruri, nu viceversa.
Deosebirea între noi şi liberali este că liberalii iau în sens absolut ideile citite şi nerumegate din autori străini, pe cînd pentru noi adevărurile sociale, economice, juridice nu sînt decît adevăruri istorice.
Nu sîntem dar contra nici unei libertăţi, oricare ar fi aceea, întrucît ea e compatibilă cu existenţa statului nostru ca stat naţional-românesc şi întrucît s-adaptează în mod natural cu progresele reale făcute de noi pînă acuma. Numai pe terenul acesta găsim că o discuţie e cu putinţă. Cine susţine însă ca absolute şi neînlăturabile principii a căror aplicare ar fi echivalentă cu sacrificarea unui interes naţional, acela nu poate fi omul nostru.
Aşteptăm dar ca, pe multe terenuri ale vieţii publice, spiritele oneste, de orice opinii s-ar fi ţinut pîn-acuma, să simtă nevoia unei reacţiuni sănătoase şi conforme cu trebuinţele actuale ale ţării, aşa că reacţionar va fi un titlu de merit chiar pentru mulţi din aceia cari pînă astăzi dădeau acestui cuvînt senzul reînvierii privilegiilor şi feudalităţii. Reacţiunea noastră se intemeiază pe convingerea că ţara nu mai poate merge cu această organizare laxă, favorabilă naturilor catilinare şi reputaţiilor uzurpate, fără de pericolul de-a înceta să fie ţară românească, pe convingerea în fine că statul e asemenea un produs al naturei, care are legile organice după care trăieşte şi că, dacă se introduce o legislaţie artificială în locul celei care s-ar fi potrivit şi ar fi rezultat din stadiul organic al lui, arbitrariul unei asemenea substituţiuni se traduce în crize acute, ce pot pune capăt esistenţei noastre chiar.
 Autor: MIHAIL EMINESCU

 Şansa a făcut să intrăm, recent, în posesia unei fotografii surprinzătoare, datând din anul 1888, înfăţişându-l pe Mihai Eminescu, alături de Veronica Micle şi Al. Vlahuţă, împreună cu actori ai Teatrului Naţional, avându-l în prim plan pe I.L.Caragiale. Înainte de a prezenta identitatea personajelor din acest tablou cu adevărat excepţional, subliniem o serie de elemente de decor, care pot contribui la localizarea şi datarea fotografiei: în fundal se observă o clădire cu parter şi etaj, iar în partea dreaptă turla unei biserici. În extremitatea dreaptă a fotografiei se poate distinge un personaj, care ţine în mână un pachet, învelit într-un ziar, şi un steag având pe el o emblemă.

Eminescu este al treilea din dreapta (scund, cu pălărie şi mustaţă pe oală), iar în dreapta lui este Veronica Micle. Cei doi cu bastoanele încrucişate sunt Caragiale (în stânga, cu capul descoperit şi tuns scurt) şi actorul Ştefan Iulian (cu melonul îm mâna stângă). Al doilea personaj din dreapta (cu un cap mai înalt decât Eminescu) este Alexandru Vlauţă. Fotografia este făcută în 1888, pe malul Dâmboviţei. În fundal se vede Hanul lui Manuc.

 Decriptarea detaliilor

Interesant este grupul de personaje, bărbaţi, femei, tineri, copii şi maturi, majoritatea având la piept o cocardă. În prim plan, se desfăşoară un duel simbolic, arbitrat de un personaj aflat în poziţie aşezat. Totul se desfăşoară în spatele unui parapet metalic.
Analizând detaliile fotografice, se observă pe peretele clădirii din fundal o firmă având următorul text: “Dumitru Ionescu”. Pe steag se poate descifra: “Artă Muncă”, probabil un stindard al sindicatului artiştilor din Teatrul Naţional. Titlul ziarului – “Universul” – este un indiciu important, care poate conduce la dezlegarea unor necunoscute. În sfârşit, judecând după detaliile vestimentare – îmbrăcămintea şi pălăriile celor fotografiaţi – se poate deduce că vremea este călduroasă, probabil miezul verii. Coroborând detaliile de mai sus, se poate localiza şi data scena acestei fotografii: Bucureşti, în zona Pieţii Unirii, pe malul Dâmboviţei, post 1884.
Clădirea din fundal poate fi recunoscută cu uşurinţă: „Hanul lui Manuc”. După cum aminteşte C. Bacalbaşa, “Piaţa de flori şi hala din faţă nu existau”, în vremea lui Eminescu. Cei ce ştiu cum arăta Dâmboviţa prin anii 70 ai secolului XX, înainte de sistematizare, pot recunoaşte cu uşurinţă parapetul metalic ce străjuia malurile râului. În dreapta se află Biserica Sf. Ion.

Legenda

Urmează să răspundem la următoarea întrebare: ce semnificaţie are numele Dumitru Ionescu – redat pe peretele frontal al clădirii din imagine? Se ştie că vechiul “Hotel Dacia” (“Hanul lui Manuc”, de azi), găzduia în vremea lui Eminescu o sală de spectacole, în care se prezentau canţonetele cu iz politic ale lui I. D. Ionescu. În spaţiul de la parter, artistul punea în scenă diverse reprezentaţii. La 1 mai 1879, la “Hotel Dacia” s-a deschis noul „Teatru de Vară”, directorul său fiind chiar I. D. Ionescu. Grădina avea două rânduri de loji, cu intrări separate, locuri la stal numerotate, precum şi scaune împrejurul meselor. Pentru iluminaţie erau folosite peste 2000 de becuri cu gaz. Astfel se explică prezenţa firmei cu numele (I).Dumitru Ionescu pe faţada clădirii.
Dar cine sunt, oare, personajele din fotografie ?
O legendă transmisă pe cale orală, timp de trei generaţii, ne oferă un posibil răspuns. Se ştie că primul proprietar al fotografiei a fost Nicolae Teodorescu, un ucenic tipograf care, pe la sfârşitul veacului trecut, realiza afişele pentru Teatrul Naţional. Acestea erau ridicate de la sediul tipografiei de tânărul actor Nicolae Soreanu, care, din când în când, oferea tipografilor bilete de favoare şi mici atenţii. Fotografia aceasta (însoţită de explicaţiile de rigoare), a fost dăruită de Nicolae Soreanu ucenicului tipograf Nicolae Teodorescu Ea a rămas în familie, în posesia fiului său, profesorul Teodorescu N. Pantelimon, fiind transmisă mai departe nepotului acestuia, ajungând astfel până în zilele noastre.
Teodorescu N. Pantelimon a fost cadru didactic la Liceul Gh. Şincai din Bucureşti. O interesantă fotografie, făcută în anul 1928, în vechiul sediu al Liceului Şincai, ni-l prezintă pe profesorul Teodorescu N. Pantelimon aşezat în rândul al II-lea, pe poziţia a doua, de la stânga la dreapta. În primul rând pot fi văzuţi, printre alţii, directorul liceului, Gh. Nedioglu, şi George Călinescu ( penultimul din rând), în vârstă de 29 de ani, pe vremea când preda limba italiană la acest liceu.

Personajele din fotografie

Conform explicaţiilor oferite de Nicolae Soreanu, la începutul veacului XX, personajul cu mustăţi proeminente, purtând pe cap o pălărie, în rândul din dreapta, sus, este Mihai Eminescu. Documentele atestă că, în vara anului 1888, poetul se afla, într-adevăr, la Bucureşti. Şi tot în acelaşi an, în timpul guvernării junimiste, I. L. Caragiale este numit director general al teatrelor (până la 5 mai 1889), succedând lui C.I. Stăncescu.
În primăvara acelui an, Eminescu venise în Capitală, la stăruinţa Veronicăi. Însănătoşit, poetul îşi reluase activitatea de gazetar, mergea la teatru, era văzut prin cafenele, unde declama prietenilor pasaje întregi din Eneida lui Virgiliu. Locuia într-o odăiţă de la etajul al treilea al clădirii Mercuş din Piaţa Teatrului, unde se afla redacţia şi tipografia gazetei “Lupta”, a lui Panu.
În dreapta sa, spune legenda, se află Veronica Micle, purtând o pălărie vieneză, cu panglică, diferită de a celorlalte personaje feminine, iar în stânga poetului, se găseşte Al. Vlahuţă.
Veronica Micle se mutase încă din 1887 la Bucureşti şi frecventa cu plăcere Teatrul Naţional. Era o admiratoare sinceră a talentului Aristizzei Romanescu, căreia îi dedică poezii şi chiar cronici teatrale laudative. Astfel se explică prezenţa ei, alături de Eminescu, Cargiale şi Vlahuţă, în mijlocul actorilor, în faţa clădirii teatrului găzduit de “Hotelul Dacia”. Existenţa cocardelor şi a steagului dovedesc faptul că grupul din fotografie luase parte la o întrunire cu caracter sindical, cum se desfăşurau multe în acea perioadă, în sala de la “Hotelul Dacia”.
În prim plan, în rândul întâi, se află I. L. Caragiale, având capul descoperit, duelându-se cu bastonul cu Ştefan Iulian, actor al Teatrului Naţional din Bucureşti. Acest Ştefan Iulian, care ţine în mână o sabie, jucase pe scena Teatrului Naţional rolul lui Ipingescu, ipistatul, în piesa de debut a lui Caragiale, “O Noapte Furtunoasă.”
Între ei, în rol de arbitru, este studentul Iancu Brezeanu (1869 – 1940), căruia i se vede numai capul. Acesta a fost un interpret memorabil al cetăţeanului turmentat din “O Scrisoare Pierdută” şi al lui Ion, din “Năpasta”, de I.L. Caragiale.
Potrivit celor spuse de Soreanu, în fotografie mai apare şi Aristizza Romanescu (1854 – 1918), interpreta în travesti a rolului lui Spiridon, “băiat de procopseală” în casa lui Titircă Inimă Rea. În sfârşit, în rândul doi apar şi câţiva copii, probabil eroi ai schiţelor lui Caragiale: Dl.Goe, Vizita etc.

Ultima mărturie a unei iubiri fără egal
Eminescu acceptă să apară în acest grup, la stăruinţa Veronicăi Micle. Ideea de a-l avea pe Eminescu aproape, măcar în fotografie, o obsedase pe Veronica ani buni. În aprilie 1888, la Botoşani, ea se fotografiază cu Eminescu, după cum spune Slavici. Pe una din fotografiile mai vechi ale poetului, iubita sa îi aşternea o sublimă poezie, care începea astfel:
“Mă pierd uitându-mă la tine; Cuprinsă ca de-un farmec sfânt….” (“La un portret”)
În acelaşi an, 1888, Harieta, sora poetului, cerea lui Eminescu să se pozeze la Bucureşti, mărturisind că, neprimind portretul cerut, i-a dăruit Corneliei Emilian chiar fotografia luciferiană a lui Eminescu, făcută la 19 ani. În acest fel, poetul încerca să suplinească lipsa pozelor atât de mult clamată de sora rămasă singură la Botoşani.
Aceasta este, în câteva cuvinte, legenda ţesută pe marginea fotografiei.
Ea este un document excepţional, din care se înţelege că, în vara-toamna anului 1888, Eminescu şi Veronica se aflau în compania artiştilor Teatrului Naţional, fotografiindu-se alături de ei, erau solidari cu necazurile şi suferinţele acestora.
În faţa unui destin ce avea să ducă în neant existenţele zbuciumate ale tragicilor îndrăgostiţi, această fotografie este, probabil, ultima mărturie a unei iubiri fără egal.

În 1989, an declarat de UNESCO „Anul internaţional Eminescu“, Uniunea Sovietică a emis o monedă omagială cu portretul lui Eminescu, având valoarea nominală de o rublă. Moneda e rară şi foarte puţin cunoscută în România. Rubla Eminescu a fost pusă în circulaţie în URSS pe 26 decembrie 1989 (în prima zi după execuţia lui Ceausescu). A fost bătută la monetăria din Leningrad – azi Sankt-Petersburg -, iar tirajul a fost de două milioane de monede, din care 200.000 de o calitate specială. Chipul lui Eminescu avea ca model imagologic fotografia acestuia din 1869. Este, desigur, o trimitere simbolică spre dimensiunea valoarii “de piaţă” a lui Eminescu, dar e regretabil că acest demers a fost făcut nu în România, ci în URSS.

Trecând de la simbolic la concret, este greu, aproape imposibil, pentru orice om sau instituţie, să facă o evaluare globală a tuturor “produselor” purtând marca Eminescu, de la publicarea primei sale poezii, în revista “Familia” a lui Iosif Vulcan (25.02.1866), până astăzi. Sunt 141 de ani de circulaţie neîntreruptă, în care numele său nu s-a estompat nici o clipă. Iar în toţi aceşti ani, au apărut zeci de mii de cărţi, ale multor mii de autori care s-au lăudat că l-au cunoscut pe Eminescu, au inventat amintiri cu el, l-au judecat, l-au adjudecat, l-au contestat.
Nu ne putem face, deci, o imagine în date şi cifre despre Eminescu, decât pornind de la un eşantion reprezentativ, ca să zicem aşa. Iar acest singur reper serios de evaluare a circulaţiei poetului naţional din secolul XIX până în secolul XXI este biblioteca Eminescu, constituită la Botoşani din donaţia renumitului bibliofil Ion. C. Rogojanu. Este vorba de 8.000 de titluri de cărţi de şi despre Eminescu, la care s-au adăugat, până acum, încă 6.000 de unităţi biblioteconomice.

Preţul lui Eminescu a crescut, în 18 ani, de peste 20 de ori

Printre cele 8.000 de titluri donate de Ion C. Rogojanu se numără toate cele 11 ediţii de “Poesii” de Eminescu îngrijite de Titu Maiorescu (Perpessicius şi Călinescu nu văzuseră decât şase), cele 17 volume ale ediţiei Perpessicius, ediţii în limbi străine, unele unicat în ţară, ediţii bibliofile apărute în ţară şi străinătate, ediţii omagiale, toate apariţiile reprezentative de exegeză eminesciană etc. La acestea se adaugă cărţi rare, din timpul vieţii poetului (ex. “Lepturariul” lui Arune Pumnul), revistele “Convorbiri literare” şi “Familia”, din timpul vieţii poetului, două ediţii ale Almanahului “România Jună”, apărute la Viena în 1884 şi 1888 etc. Sunt doar câteva exemple.
A fost, în 1989, o adevărată “luptă la baionetă” a lui Rogojanu cu comisia de evaluare a donaţiei pentru a impune un preţ decent cărţilor lui Eminescu, în special primelor ediţii. Căci, nemaiexistând, în România, tradiţia circulaţiei valorilor bibliofile, responsabilii culturali de atunci aveau reflexul de a pune cărţilor preţ de librărie. “Nu puneţi preţ de 50 de lei unei valori de patrimoniu – le-a spus Rogojanu, pentru că eu vi le donez, nu vi le vând. Cărţile acestea nu sunt în circulaţie, ele au o valoare documentară şi istorică uriaşă”. Cu chiu cu vai, o ediţie Maiorescu a “Poesiilor” lui Eminescu a fost evaluată, în 1989, la 1.000 de lei. Graţie acestui început, un asemenea volum a ajuns acum la peste 2.000 de dolari. Iar dacă, în perioada aceea, cursul leu/dolar era cam de 20 de lei, înseamnă că o asemenea carte fusese evaluată la 50 de dolari. De unde rezultă că valoarea de piaţă a lui Eminescu a crescut de 40 de ori. Căci nu numai cărţile bibliofile au beneficiat de această creştere, ci întreaga operă a lui Eminescu. Şi, o dată cu ea, valorile culturale româneşti de patrimoniu.

 

Industria Eminescu

Mihai Eminescu nu doar costă, ci şi produce. Poetul naţional “dă de lucru” editorilor, tipografilor, librarilor, anticarilor, bibliotecarilor, exegeţilor, autorilor de manuale, profesorilor, lingviştilor, istoricilor, pictorilor, sculptorilor, filateliştilor, medaliştilor etc. Şi chiar detractorilor. “Eminescu este cea mai mare, cea mai complexă, cea mai rentabilă şi cea mai stabilă industrie românească” – spune Tudor Octavian. “Este singura industrie românească, aflată în proprietatea statului, care nu poate fi nici privatizată, nici vândută. Şi care prosperă pe măsură ce trece timpul, căci a intrat în practica vieţii de zi cu zi. Sunt câteva lucruri absolut necesare unei vieţi civilizate: apa, aerul, mâncarea, curăţenia şi Eminescu. De ce Eminescu? Pentru că aici e vorba de limba română. Acea limbă pe care el a vorbit-o şi a scris-o cu 50 de ani înaintea contemporanilor săi. Să ne înţelegem bine: Eminescu nu a fost un inventator de limbă, ci un accelerator al ei. El a dus limba română într-un punct în care ea oricum ar fi ajuns, dar mult mai târziu… Iar industrie este prin aceea că el realmente generează activităţi cu caracter industrial, începând chiar cu producerea hârtiei. Cred că putem identifica zeci de meserii care îşi trag substanţa profesională din relaţia cu Eminescu sau din derivatele acesteia. Un asemenea derivat îl constituie detractorii, care mănâncă şi ei o pâine pe seama lui Eminescu”.

“Nu poţi face mişto de Eminescu!”

În opinia lui Tudor Octavian, cei care-l contestă pe poetul naţional au un rol activ în dezvoltarea “industriei” Eminescu, dar în nici un caz nu afectează, prin scădere, personalitatea acestuia. “E ca în relaţia unui om cu un munte. Poţi să spui că nu-ţi place. Poţi să ai şi argumente că de ce nu e bine la munte, că e umezeală, că e frig, că e sălbăticie. Şi poţi chiar să ai dreptate… Da, dar muntele există. Puţin îi pasă de părerea ta. Şi mai e un aspect, apropo de relaţia cu Eminescu: poţi să-l conteşti, poţi să-l deteşti, poţi să-l recuzi, dar nu să-ţi baţi joc de el. Nimeni nu are dreptul să facă mişto de Eminescu. E ceva în specia umană care nu-ţi dă voie să-ţi baţi joc de părinţii tăi. Dintr-un motiv foarte simplu: eşti produsul lor. Eşti gena lor. Eşti… ei”.
Cu o fină maliţie sapienţială, Tudor Octavian ilustrează raportul dintre Eminescu şi poeţii de azi prin următoarea analogie: “Ilf şi Petrov au o povestire în care un personaj face o dare de seamă despre situaţia scriitorilor dintr-o gubernie oarecare. Înainte de revoluţie – spunea personajul – în gubernia noastră era un singur scriitor. Acum avem 128. Mare dezvoltare a literaturii! Acel singur scriitor era Lev Tolstoi”.
 

Eminescu, mai mult citat decât citit

Primele 11 ediţii ale “poesiilor” lui Eminescu au avut un tiraj total de 14.000 de exemplare (primele opt câte 1.000, iar următoarele trei câte 2.000), ceea ce era o performanţă fără precedent. Primul beneficiar al acestor ediţii a fost şi primul său cenzor: Titu Maiorescu. Prevalându-se de faptul că poetul n-ar fi în deplinătatea facultăţilor mintale, mentorul de la Junimea a cenzurat poezia “Doina”, încă de la prima ediţie (1884), eliminându-i versuri: “Şi cum vin pe drum de fier”. Maiorescu ştia că aceste versuri, chiar în această formă metaforică, conţin o informaţie stânjenitoare care îl viza şi pe el. E vorba de marea afacere (a se citi “ţeapă”) Strusberg cu căile ferate (ceva similar cu “autostrada Behtel” de astăzi), păguboasă pentru statul român, dar profitabilă pentru Maiorescu, care era avocatul firmei Strusberg. “Povestea începuse cu mult timp în urmă, în perioada 1872-1874, când Eminescu era student la Berlin, dar şi secretar al consulului Theodor Rosetti mai întâi, şi apoi al lui Nicolae Cretzulescu. În această calitate, Eminescu trebuia să fie şi cifratorul corespondenţei, ştiind astfel la fel de multe ca ambasadorul – uneori chiar mai multe – despre afacerile derulate de statul român. Inclusiv despre negocierile cu firma Strusberg, apărată de Maiorescu. Dar, cum am mai spus-o, Eminescu este mai mult citat decât citit”.
 

Eminescu, agent secret?

Mai multe despre perioada de la Berlin a lui Eminescu ne-a spus Dan Toma Dulciu (autorul, de drept, al documentaţiei care a stat la baza reportajului TVR despre poetul nostru naţional, în cadrul campaniei “Mari români”). Am aflat astfel că Eminescu avea, în paralel cu studiul, şi “jobul” de seretar particular al consulului, misiunea secretă (sau, poate, doar discretă) de a scotoci arhivele de la Königsberg pentru a culege informaţii despre tratatele internaţionale în care erau implicate ţările române (era înainte de obţinerea independenţei). Avem, în felul acesta, o imagine mai puţin cunoscută a lui Mihai Eminescu: aceea, pe de o parte, a unui agent de informaţii externe, iar pe de altă parte a unui om extrem de bine informat despre situaţia politică internă şi din Europa, ceea ce explică atitudinea lui tranşantă de mai târziu, în publicistica de la “Timpul”, şi ecoul formidabil pe care l-a avut vocea sa în epocă.

Moştenitorii drepturilor de autor

Am amintit că primul beneficiar (am putea spune chiar profitor) al banilor încasaţi din editarea poeziilor lui Eminescu a fost chiar mentorul său, Titu Maiorescu. Avocat versat, acesta a tipărit fără probleme primele cinci ediţii, neavând acordul autorului şi însuşindu-şi câştigurile împreună cu tipograful-librar Socec. După moartea poetului, fratele acestuia, Matei, cere în instanţă compensaţia drepturile de autor moştenite în calitate de frate (aceste drepturi funcţionau, la vremea aceea, timp de 10 ani după moartea autorului). “În acest sens – ne spune Dan Toma Dulciu – Matei l-a somat pe Socec, la 10 decembrie 1894, să înceteze editarea şi a cerut, în acţiunea îndreptată împotriva librarului bucureştean, ca acesta să fie „condamnat să-mi plătească suma de şase zeci mii lei (60.000) drept daune ce mi-a fost cauzat prin faptul că a editat şi pus în vânzare cărţi ale defunctului meu frate, a căror proprietate literară este a subsemnatului (…) cer dobândă, cheltuieli de judecată şi timbre etc”.

Compromisuri şi donaţii

Până la urmă, Matei Eminescu a căzut la înţelegere cu Maiorescu, contra unei sume fixe de 250 de lei pentru fiecare ediţie tipărită. Suma în sine era destul de mare (comparabilă cu salariul unui ministru), dar mică în raport cu tirajul cărţilor. Totuşi, presiunile juridice ale lui Matei l-au determinat pe Maiorescu să grăbească transferul manuscriselor şi cărţilor lui Eminescu, aflate în posesia sa, către Academia Română (în 1902, şi 1904), sub formă de donaţie. „Matei făcuse însă un gest asemănător înaintea lui – spune Dan Toma Dulciu. În 1895, el a recuperat biblioteca poetului, aflată în locuinţa lui Ioan Slavici din Strada Amzei nr. 16, şi a donat-o Fundaţiei Universitare din Bucureşti (actuala Bibliotecă Centrală Universitară n.r.). Din păcate, toate cărţile aveau să fie distruse, după 100 de ani, în incendiul din decembrie 1989”.

O descoperire senzaţională: primul film
despre Eminescu, realizat în 1914

În ciuda percepţiei generale că Eminescu ar avea marca pusă peste tot, la nivel de instituţii, lucrurile nu stau deloc aşa. Muzee care să-i poarte numele nu există decât la Ipoteşti, Iaşi şi Bacău, biblioteci Eminescu nu există decât una (cea donată de Ion C. Rogojanu la Botoşani) şi mai sunt câteva licee. Există în schimb, în galaxie, un asteroid care se numeşte Eminescu, descoperit şi botezat aşa de un român din Canada. Avem şi o operă rock „Eminescu”, pusă în scenă de Filarmonica din Oradea, în anul 2000.
La capitolul filme cu sau despre Eminescu stăm iarăşi prost. Cu excepţia a trei documentare şi a două încercări de ficţiune („Luceafărul”, în regia lui Emil Loteanu, şi „Eminescu versus Eminem”, regizat de Florin Piersic Jr), nu prea avem nimic. S-a descoperit însă, în Arhiva Naţională de Filme, o peliculă de 21 de minute, realizată în 1914, care este primul film documentar destinat vieţii lui Eminescu. Filmul se numeşte „Eminescu, Veronica, Ion Creangă” şi a fost realizat de unul dintre cercetătorii controversaţi ai vieţii lui Eminescu. Numele lui : Octav Minar. Deşi circulă de multă vreme pe internet, filmul nu a fost menţionat până acum trei ani, nicăieri. Este un document extraordinar de valoros, atât pentru istoria literaturii, cât şi pentru istoria cinematografiei româneşti. Descoperirea lui se datorează lui Ion. C. Rogojanu şi Dan Toma Dulciu, fondatorii Asociaţiei Ospeţia din România, care au şi cumpărat o copie a peliculei.

Deşi pare o fantasmagorie, nu este. Există un cont Eminescu care a ajuns, prin capitalizare, la o valoare de 2.364.900 euro. În octombrie 1892, Titu Maiorescu, împreună cu mai mulţi prieteni ai poetului, a cumpărat de la statul român un titlu de “rentă română perpetuă 5%”, destinat comemorării poetului în fiecare an, la 15 ianuarie, şi pentru “menţinerea în bună stare a monumentului” (mormântul de le Cimitirul Bellu). Pe 17/29 decembrie 1892, Comitetul Eminescu, prin „subscrişii“ T.G. Rosetti, I.C. Negruzzi, Dr. I. Neagoe, N. Mândrea, A. Chibici-Revneanu şi Titu Maiorescu, înaintează primarului Capitalei o scrisoare oficială, prin care îi solicită acestuia să binevoiască „a primi acest titlu de rentă în depozitul Primăriei“.

În volumele I şi II ale „Caietelor Mihai Eminescu“, tipărite la Editura Eminescu în perioada 1972-1974, există o referire la existenţa unui patrimoniu financiar, a unui fond Eminescu, constituit la scurtă vreme după moartea poetului, cu scopul de a-l comemora etern. Mi-a atras atenţia, asupra acestui detaliu necercetat până acum, bunul meu prieten Dan Toma Dulciu, un pasionat “consumator” de Eminescu. Fondul cu pricina a fost depus la Primăria Capitalei, la sfârşitul anului 1892, sub titlul de „rentă română perpetuă 5%“. Traseul banilor s-a pierdut sau a fost lăsat să se piardă pe drumul istoriei. Fondul Eminescu este interesant nu atât prin suma depusă iniţial – 1.000 de lei/ aur (care ar fi echivalentul a 34.067 lei actuali) – cât prin efectele financiare produse de dobânda de 5%.

Rangul post-mortem al lui Eminescu

Istoria constituirii Fondului Eminescu a început odată cu moartea poetului, la 15 iunie 1889. Împrejurările penibile, prin care oamenii politici ai vremii dădeau din colţ în colţ pentru a găsi o sumă cu care să achite înmormântarea poetului naţional, l-au determinat pe un oarecare C. Dimitriu să dea cu împrumut suma de 1.000 de lei, salvând astfel onoarea guvernului şi a lui Maiorescu. Întâmplarea a făcut ca, în aceeaşi perioadă, să moară şi un fost ministru, Constantin Brăiloiu, astfel că, la 23 iunie, s-a emis o ordonanţă de finanţare, având ca scop expres cheltuielile de înmormântare ale celor doi, după cum urmează: „2.000 lei pe numele doamnei Ecaterina Brăiloiu (văduva fostului ministru – n.r.)/ 1.000 lei pe numele C. Dimitriu, căruia i se restituie, fiind avansaţi de domnia sa./Total 3.000 lei“. Rangul post-mortem al lui Eminescu era evaluat, aşadar, la jumătate din cel al unui fost ministru. Decretul de deschidere a creditului de înmormântare a fost semnat de rege la 9 august… Adică la aproape două luni de la înmormântare. Birocraţia românească are, după cum se vede, tradiţii imemoriale.

Maiorescu şi „mergerea de vreo zece ori la cimitir“

Episodul următor a fost constituirea, în acelaşi an, 1889, a unui Comitet de iniţiativă, pentru ridicarea unui monument Eminescu, comitet alcătuit din următorii: Teodor G. Rosetti, N. Mandrea, I.C. Negruzzi, Dr. I. Neagoe, I.L. Caragiale, A. Chibici-Revneanu, M. Brăneanu, N. Săveanu şi Titu Maiorescu. Comitetul „a hotărât să deschidă liste de subscrieri de câte 50 de bani de persoană“. „Mormântul lui Eminescu are trebuinţă de un monument de piatră, înconjurat de grilaj şi de plantaţii, care să însemneze locul ultimului repaos al marelui poet naţional“ – se motiva în scrisoarea-tip care însoţea listele de subscripţie. „Fiind convinşi de sentimentele Dvoastră patriotice, sperăm că veţi binevoi a face şi Dvoastră ca iniţiativa noastră să poată reuşi“. Din cele 1.280 de liste de subscripţie, doar 280 au fost completate cu diverse sume, adunându-se, în total, 7.392 lei şi 20 de bani. Din aceştia, 270 de lei fuseseră depuşi de Titu Maiorescu. Dar, conform dării de seamă „asupra sumelor încasate şi cheltuite cu monumentul funerar Eminescu“ (din 14/26 iunie 1892), Maiorescu şi-a „decontat“ singur donaţia: „Pe lângă suma de lei 270 ce am primit-o de la Dl. Titu Maiorescu pentru imprimate, taxe poştale etc., şi care s-au cheltuit în acest scop, după cum arată alăturatele acte justificative etc.“. Din suma rămasă (6.094,15 lei), 5.000 lei s-au cheltuit cu construcţia monumentului propriu-zis, 816 „cu esecutarea grilajului“, 190 cu soclul grilajului şi 88,15 „cu diverse alte plăţi“. Acestea din urmă cuprindeau, printre altele, „lei 35 trăsura ptr. mergerea de vreo zece ori la cimitir“. „Mergerea“ era decontată, evident, de acelaşi mare om de cultură Titu Maiorescu.

Semnat de primar şi de „Şeful Comptabilităţei“

Rămăseseră astfel 1.211 lei şi 5 bani. „Din prisosul arătat“, după cum se poate citi în procesul-verbal din 16/28 noiembrie 1892, Comitetul Eminescu a decis că „se vor întrebuinţa 211 lei 5 bani pentru înfrumuseţarea monumentului funerar, adăogându-i-se o placă cu inscripţiunea de pe el în litere de metal“. Mai departe, avem prima referire la Fondul Eminescu: „Iar pentru restul de 1.000 lei s-a cumpărat un titlu de rentă română perpetuă 5%, de aceeaşi valoare, care va fi depus la Onorab. Primărie a Capitalei, sub a cărei administrare se află cimitirul cu mormântul lui Eminescu. Venitul anual de 50 lei al acestui titlu de rentă va fi întrebuinţat prin îngrijirea Primăriei pentru menţinerea în bună stare a monumentului şi a plantaţiilor de pe mormântul poetului“. Pe 17/29 decembrie 1892, Comitetul Eminescu, prin „subscrişii“ T.G. Rosetti, I.C. Negruzzi, Dr. I. Neagoe, N. Mandrea, A. Chibici-Revneanu şi Titu Maiorescu, înaintează primarului Capitalei o scrisoare oficială, prin care îi solicită acestuia să binevoiască „a primi acest titlu de rentă în depozitul Primăriei“. La data de 8 ianuarie 1893, Primăria îi adresează „D-Sale D-lui Titu Maiorescu“ următorul răspuns: „Domnule,/Am onore a ve comunica, că s’a primit la Cassa Comunală un titlu de rentă Română perpetuă 5% sub Nr. 112 cu cuponul de Octombrie 1892, ‘naintat Primăriei de Comitetul pentru ridicarea monumentului Poetului Mihail Eminescu pe lângă hârtia registrată la Nr. 57610/92“. Documentul e semnat de primar şi contrasemnat de „Şeful Comptabilităţei“.

 O paritate de peste două milioane de euro

Actul la care am făcut referire a fost, în ultimii 20 de ani, extrem de puţin solicitat de persoane din afara instituţiei Arhivele Naţionale ale României. Am avut surpriza (în 2007, când am făcut o investigaţie în acest caz) să constat că, din 1979 încoace, doar un oarecare Muller (probabil cetăţean german) l-a cercetat înaintea mea, iar asta se întâmpla în 2001. Dispariţia urmelor documentare ale traseului financiar al Fondului Eminescu este, fără îndoială, determinată şi de ignorarea acestuia din neştiinţă. Dar, conform principiilor elementare de drept, un titlu de rentă perpetuă nu-şi încetează funcţiunea nici dacă cei care l-au iniţiat îl anulează. De fapt, el nu poate fi anulat. Ceea ce oricum nu s-a întâmplat sau, în orice caz, nu există niciun document în acest sens. Iar dacă acest titlu funcţionează, atunci efectele sale sunt extrem de interesante. Căci, dacă el a fost „abandonat“ prin uitare, dobânda de 5% ar face ca suma de 1.000 lei/aur, de la depunerea de acum 119 ani, să crească, prin capitalizare, la 332.295 lei/aur. Ceea ce s-ar „traduce“ în 9.778.875,9 lei actuali. Am folosit, pentru a ajunge la această „paritate“, faptul că 1 leu era echivalent, în 1892 (şi multă vreme după aceea), cu 0,3226 g/aur. Asta înseamnă că un gram de aur costa atunci 3,0998 lei. Aceeaşi cantitate de aur (un gram) costă astăzi 105,6 lei, adică 1 leu de la vremea aceea este egal cu mai mult de 34 de lei actuali. Restul calculului vine de la sine. Putem merge chiar mai departe, constatând că un leu de atunci ar fi echivalent cu 8,24 euro, dar aceasta este o altă poveste. În orice caz, Fondul Eminescu ar putea fi evaluat astăzi (dacă nu a fost deturnat în alte scopuri decât cele prevăzute în actul iniţial) la 2.364.900 euro.

Revin la Dosarul 715 de la Arhivele Naţionale. Există posibilitatea ca acel titlu de “rentă română perpetuă” să fi fost prescris după război, să zicem, odată cu anularea, de către Regele Mihai (la presiunea sovieticilor), prin decret regal, în 1946, a tuturor titlurilor emise de statul român. În această situaţie, titlul cu pricina ar trebui „retrocedat“ prin aducerea lui la zi. Altfel, statul nostru de drept se complace (şi prin aceasta) într-o impostură vizibilă şi extrem de jenantă. Pentru că, ignorând cazul, chiar şi după semnalarea lui publică, instituţiile se fac părtaşe la o deposedare perpetuă.

Titlu de valoare cu termen de scadenţă sine die

„Statul român n-a fost desfiinţat şi nici n-a dispărut de pe hartă – ne-a declarat Dan Toma Dulciu, cel care ne-a sugerat ideea acestui demers. Orice instituţie a statului preia, prin vremelnicii administratori, atât activele, cât şi pasivele instituţiei respective. Este şi cazul Fondului Eminescu, asumat, ca responsabilitate, de Primăria Capitalei. Acest fond, care este, de fapt, un cont cu titlu de rentă perpetuă, continuă să-şi producă efectele – aşa cum îi spune şi titulatura – perpetuu, indiferent de regimul care guvernează ţara. Nu ştiu exact cum erau elaborate titlurile în secolul al XIX-lea, dar, dacă e să facem o analogie cu cele contemporane, «renta română perpetuă» intră în categoria titlurilor de valoare cu termen de scadenţă sine die. Efectul lor nu poate fi întrerupt decât printr-un act de autoritate publică“. Dan Toma Dulciu a făcut analogia cu cazul datoriilor publice ale României faţă de Suedia, angajate în perioada 1929-1931. Acestea au continuat să crească, prin penalităţile determinate de neachitare, şi s-au stins abia în 2003, în urma plăţii în tranşe a 120 de milioane de dolari. Aşadar, schimbările de regim nu au dus la ştergerea de la sine a acelor datorii publice. În cazul Fondului Eminescu, reactivarea lui (dacă a fost întrerupt vreodată) echivalează cu o retrocedare.

„Primăria doar a preluat spre administrare titlul“

La Primăria Capitalei nu s-a găsit însă nicio dovadă a titlului cu pricina, în ciuda sprijinului acordat de viceprimar, care l-a desemnat pe Dimitrie Buzdugă, directorul Direcţiei Buget, să facă cercetările de rigoare. „Cred că problema nu e la noi – ne-a spus dl Buzdugă -, ci la Ministerul Finanţelor, unde ar trebui să se găsească arhiva titlurilor emise de statul român. Primăria doar a preluat spre administrare titlul cumpărat de comitetul Eminescu, dar nu ea l-a emis. Trebuie cercetate la sursă toate titlurile emise în anul 1882 de statul român“. Domnul director are dreptate, dar numai parţial, credem noi. Pentru că, într-adevăr, din scrisoarea adresată de Maiorescu, în numele membrilor Comitetului Eminescu, reiese clar că titlul a fost cumpărat de aceştia, dar la fel de adevărat este că el a fost încredinţat Primăriei, după cum reiese din aceeaşi scrisoare: „… ne permitem a vă ruga să binevoiţi a primi acest titlu de rentă perpetuă în depozitul Primăriei, iar din venitul anual de 50 de lei de la cupoanele acestei rente să binevoiţi a însărcina pe îngrijitorul cimitirului să menţie în bună stare monumentul şi plantaţiile în chestie şi să împodobească mormântul în ziua de 15 iunie“. Iar scrisoarea adresată de primar lui Titu Maiorescu, pe 8 ianuarie 1893, confirmă atât data de emisiune a titlului (octombrie 1892), cât şi numărul documentului (112). „Pisica moartă“ – dacă ne e permisă expresia în acest context – se află în ambele curţi, aşa că ambele instituţii ale statului român au toate motivele (şi obligaţiile) să elucideze problema.

„Există proba materială“

Ion C. Rogojanu, preşedintele fondator al Asociaţiei Ospeţia din România (şi prim-vicepreşedinte al Asociaţiei de Bibliofilie şi Ex Libris), a donat, aşa cum se ştie, judeţului Botoşani singura bibliotecă Mihai Eminescu din România – un tezaur de peste 14.000 de cărţi de si despre Eminescu, precum şi cărţi şi publicaţii din epoca în care a trăit poetul. Opinia sa, în această chestiune încâlcită, este nuanţată, dar totodată tranşantă: „Primăria este, deocamdată, cea care trebuie să lămurească problema. Spun asta pentru că proba materială că Primăria a primit gestiunea titlului există. Deci această instituţie trebuie să răspundă ce s-a întâmplat cu acel titlu, fie că a fost prescris, fie că funcţionează. Dar, conform denumirii, el nu putea fi nici prescris, nici anulat de iniţiatori. Există, bineînţeles, şi o responsabilitate a Ministerului Economiei şi Finanţelor, iar situaţia trebuie clarificată între aceste instituţii ale statului român, în colaborare, eventual, cu Ministerul Justiţiei. Şi nu neapărat la sesizarea unui ziarist de investigaţii, ci pentru că este datoria lor. Aşa cum este de datoria tuturor fundaţiilor, asociaţiilor culturale sau de altă natură, care poartă denumirea de Mihai Eminescu să ia atitudine în acest sens. Pe de altă parte, nici Academia Română nu trebuie să stea cu mâinile în sân, nici Uniunea Scriitorilor, nici Ministerul Culturii, dacă Eminescu înseamnă cu adevărat pentru aceste instituţii ceea ce declară ele că înseamnă”.