TilbuhoglindaCine este personajul din imagine? Dupa ce-l priviti cu atentie, luati distanta pentru a avea o buna perspectiva. Priviti imaginea de la o distanta de 4-5 metri. Ce deosebiri puteti remarca?
Rasfoirea dosarelor de la CNSAS poate >>>provoca, uneori, si hohote de ras. Cercetatorii arhivelor Securitatii ajung sa se intalneasca, fara sa vrea si cu aspectele comice ale acestei tragedii care a insemnat controlul si amestecul Securitatii in viata publica si privata a cetatenilor Romaniei.
Carmen Chivu si Mihai Albu, cercetatori acreditati pe langa CNSAS, au publicat recent o noua lucrare dedicata Securitatii comuniste
Umorul, ca infractiune
O cu totul alta categorie de umor, extrem de bine documentata in arhivele Securitatii, este cea a bancurilor politice. In anii ’50, o anecdota, un calambur, o vorba cu doua sensuri putea sa ghilotineze un cap, sa curme o cariera. Profesorul de economie Belu Zilber, un comunist ilegalist, avea mintea-brici si gura cam sloboda. N-a dat atentie cine-l asculta atunci cand a spus ca clasa muncitoare nu mai are rabdare pana ce tovarasul Gheorghiu-Dej isi va da bacalaureatul la liceul seral. Pentru aceasta gluma nesabuita, Belu
Zilber a petrecut 17 ani in inchisoare.
Desigur, nu orice anecdota „dusmanoasa” interceptata de urechile vigilente ale Securitatii se solda neaparat cu o condamnare. Dar era, obligatoriu, notata cu meticulozitate la dosar. Romanii erau constienti de asta. Cu atat mai mult bancurile politice devenisera un risc asumat si un gest de fronda.
Nu au intarziat sa apara glume si pe aceasta tema. Consemnate, evident, in arhivele Securitatii. Iata un exemplu:
„In Statele Unite, capitalistii, ca sa nu se plictiseasca, se distreaza facand concursuri speciale de viteza: 10 masini iau startul, una din ele are frana defecta. In Anglia, zece oameni joaca <<ruleta ruseasca>>, toti duc revolverele la tampla si trag, numai un singur pistol are glont pe teava. In Romania, zece insi spun bancuri politice, unul din ei e turnator”.
Nici macar in perioada „deschiderii” din anii ’70, Securitatea nu a renuntat la obiceiul de a consemna, constiincios, infractiunile prin umor. Turnatorii ramasesera la fel de zelosi. Unul informa ca un amic obisnuieste sa spuna: „Pamantul este al aceluia care il munceste – dar recolta nu!”.
Altul para o colega de cancelarie, care ar fi spus, in septembrie 1975: Va trebui sa invatam sa inotam pe spate fiindca, daca vin alte inundatii, vom fi nevoiti sa facem pluta, iar cu mainile sa aplaudam elicopterul prezidential” .
Tot o profesoara face obiectul unui alt denunt: „Permiteti-mi sa raportez, in legatura cu glumele tendentioase, profesoara M.A. mai scapa din cand in cand cate o astfel de gluma. In ziua de 22.10.1976 i-a explicat profesorului de muzica I. cum canta un surdo-mut melodia <<M-am nascut in Romania>>: isi da cu pumnii in cap”.
Intr-un alt document de arhiva citim: „S. informeaza ca A. i-a recitat lui N. (care a ras) versurile: <<As citi, dar n-am lumina/ As pleca, dar n-am benzina/ As manca, dar n-am mancare/ As muri, n-am lumanare>>”.
Bancuri la dosar
Bancurile erau vanate cu strasnicie de oamenii Securitatii. Informatorii le comunicau, solicitand in prealabil iertarea organului competent. Dar erau ascultate si colportate chiar de securisti, intre ei. Comedianul Mircea Crisan, dupa ce a ramas in strainatate, era ascultat la „Europa Libera” si bancurile lui erau imprimate de serviciile tehnice ale Securitatii. L-am intrebat, odata, pe Mircea Crisan daca nu se teme de bratul lung al Securitatii. Mi-a raspuns zambind: „Nu fi prost, securistii ma apara sa nu mi se intample nimic rau, ei rad primii, li se pare ca e vorba de sefii lor. Si sunt satisfacuti” .
Inaintea unor alegeri, Mircea Crisan a lansat bancul: „Gata tovarasi, acum avem dreptul de a vorbi, nu e ca pe vremea burghezo-mosierimii cand toti se cacau in capul nostru. Acum avem gura”. Spus la „Europa Libera”, bancul a inceput sa circule a doua zi in Romania. Sau bancul cu Elena Ceausescu care ii spune intr-o zi marelui carmaci:
„Maiestate”. Ceausescu, incurcat, ii zice: „Ei, lasa, Leano, nici chiar asa…” Savanta ii raspunde: „Amvrut sa intreb daca <<mai e state>> pe care nu le-am vizitat”.
Informarile au curs o droaie. Arhivele Securitatii memoreaza sute si mii de bancuri. Iata doar cateva:
Intrebat cu cine semanam noi, comunistii, un tigan raspunde: <<Cu Adam si Eva, pentru ca si ei umblau dezbracati. Si cu Cain si Abel, pentru ca si ei, desi frati, s-au omorat intre ei. Si cu cei trei crai de la Rasarit, care au mers dupa stea si au ajuns la iesle.
Un internat in Azilul de nebuni e intrebat: – Dumneata de ce esti internat?
– Am vrut sa fug peste hotare.
– Pentru asa ceva se sta la inchisoare, nu la balamuc…
– Da, dar eu am vrut sa fug in Uniunea Sovietica.
========================================================================================
– Tovarase, de ce ai propus la sedinta de partid sa fim ocupati de chinezi?
– Sa va spun sincer? Va dati seama, ca sa ajunga la noi cateva miliarde de chinezi marsaluind peste Uniunea Sovietica?
========================================================================================
Un cetatean a spus ca seful Partidului este un mare idiot. Pentru aceasta a fost imediat arestat si condamnat la 25 ani si trei luni de inchisoare. Toata lumea se intreaba de ce a fost condamnat la 25 de ani si trei luni. S-a aflat ca a primit trei luni pentru insulta adusa unui cetatean al R.S.R. si 25 de ani pentru divulgarea secretului de stat.
========================================================================================
Hrusciov si Kennedy stau pe malul marii si fac plaja. Hrusciov citea „Capitalul” lui Karl Marx, iar Kennedy, Biblia. La un moment dat Hrusciov incepe sa rada. Kennedy vrea sa stie de ce rade si Hrusciov ii arata ce scrie in carte: „Socialismul e groparul capitalismului” . Dupa putin timp incepe sa rada Kennedy. Intrebat de Hrusciov de ce rade, acesta ii arata ce e scris in Biblie: „Cine sapa groapa altuia cade el insusi in ea.
Nicolae Ceausescu in vizita la Caminul Studentesc. Studentii, nemultumiti de cantina, cer sa li se mareasca indemnizatia. Se aproba cresterea de la 10 lei la 12 lei pe zi. Urmeaza vizita la o puscarie, unde detinutii sunt si ei nemultumiti. Se aproba cresterea indemnizatiei de la 5 lei la 50 de lei. Ion Gheorghe Maurer e revoltat si cere explicatii. Atunci Ceausescu ii zice: „Taci, nu fi prost, ca noi studenti nu mai ajungem…
– Bula, ce face tatal tau?
– E activist de partid.
– Si mama?
– Nici ea nu munceste.
Aceste anecdote si multe, multe altele, au fost atent culese si indosariate de harnicii slujbasi ai politiei politice. Nu pentru hazul lor, ci pentru potentialul incriminant. Cei care le „raportau” aveau intotdeauna grija sa se „distanteze” de asemenea atitudini „neprincipiale” si sa isi faca limpede dezaprobarea. Tonul scortos si impersonal al notelor informative nu face decat sa sporeasca efectul comic:
„Tot S. informeaza ca acelasi A. a povestit despre inmanarea, tovarasei Elena Ceausescu, a Premiului pentru cea mai buna agricultoare. Pentru ca a arat o tara intreaga cu un singur bou”.
Categoric in lume exista genii ale mercantilismului care cunosc foarte bine adevaruri simple: cu cat mai socant este ambalajul cu atat mai vandabila este marfa. Periodic apar prin presa articole despre picturi, acuarele, schite, crochiuri, portrete, studii care ar apartine lui Adolf Hitler. Mereu altele. Si mereu altele. S-au adunat deja destule incat ai zice ca tanarul Adolf cu asta isi pierdea vremea. Mai toti expertii care analizeaza lucrarile atribuite lui Adolf Hitler sunt de acord ca acesta isi cam pierdea vremea pentru ca aceste lucrari nu reprezinta capodopere ci mai degraba incercari timide ale unui spirit care, fara a fi totalmente ignar, vadeste mai degraba o mediocritate incurabila. Ceea ce nu impiedica insa respectivele lucrari sa fie vandute la preturi exorbitante. Despre unele se afirma ca ar fi fost ameliorate prin contributia unor profesionisti pentru a fi facute vandabile, despre altele se banuieste ca ar fi facturi ordinare. Pare totusi putin probabil ca un personaj care si-a ales o frizura si o mustata atat de ridicole sa fie capabil de arta, chiar si la nivel de neofit. Cert este ca exista o piata a tablourilor semnate Adolf Hitler intretinuta, dirijata atent, tinuta sub control, de catre niste genii ale mercantilismului universal care stiu ca plauzibilitatea este mai convingatoare decat certitudinea. Am selectat cateva dintre multele lucrari ale Dictatorului pentru a va putea intreba: Va place Hitler? Ati cumpara?
******************************************************* ****************************
Dar asta nu e tot. In SUA si Japonia se castiga bani buni din vanzarea editiilor de lux ale unei lucrari despre care se stie cu o certitudine ceva mai mare ca ii apartine lui Hitler: Mein Kampf. Cred ca nu e greu de ghicit cine vinde si cine cumpara.
Am primit pe e-mail un text (o colectie de aforisme) care de asemenea i se atribuie lui Adolf Hitler. Ar putea cineva sa confirme sau sa infirme daca aceste texte chiar il au ca autor pe pictorul Adolf Hitler sau sunt tot capodopere folclorice ale plauzibilitatii:
„Ce baftă pe conducători că oamenii nu gândesc.
Dacă un popor vrea să triumfe, nu are altă şansă decât de a gândi eroic.
Acolo unde suntem noi, nu mai este loc pentru nimeni.
Arta de a citi şi de a studia constă în următoarele: „a conserva esenţialul şi a uita amănuntele”.
Pacea eternă nu va dăinui pe pământ decât atunci când ultimul om îl va ucide pe penultimul.
Spune o minciună suficient de tare şi suficient de mult şi lumea o va crede.
Muncitorul nu poate munci cu burta plină.
Un om care nu are simţul istoriei este asemeni unui om care nu are ochi sau urechi.
Masele cred mai degrabă o minciună mare decât una mică.
Cine nu înţelege psihologia feminină a maselor, a mulţimii, niciodată nu va obţine efectul necesar. Întrebaţi-vă: ce vrea femeia de la bărbat? Claritate, hotărâre, forţă, acţiune. Dacă vorbeşti cu ea cum trebuie, se va sacrifica cu mândrie.
Fie ca cei ce vor să trăiască, să lupte; iar cei ce nu vor să lupte în această lume a eternului război, nu merită să trăiască!
Datoria unui guvern este să aibă grijă ca poporul să nu piară în beţia eroismului.
Cei care au supravieţuit luptelor, nu sunt şi cei mai valoroşi. Adevăraţii eroi au căzut pe câmpurile de bătălie.
Eu vă conduc spre un viitor minunat.
Trădătorii trebuie să fie exterminaţi, la fel şi urmaşii lor. Nimic, absolut nimic nu trebuie să mai rămână din lepădăturile astea.
Ar fi greşit ca unul care se găseşte într-un lagăr de concentrare sau la închisoare să rămână complet neatins
de război, în timp ce soldaţii germani trebuie să îndure aproape insuportabilul, iar patria cu femeile şi copiii să cadă zdrobiţi de bombe incendiare cu fosfor.
Conştiinţa este o invenţie evreiască.
Dacă un dictator al secolului XX cade, înseamnă că el s-a sinucis.
Eu nu voi semna niciodată o declaraţie de război, eu voi acţiona.
Nimeni nu e mai presus de lege… iar legea sunt eu.
Aşa trebuie să se producă justiţia în Germania: sau achitarea, sau decapitarea.
Mulţimea este ca o nevastă proastă.
Viaţa nu iartă slăbiciunea.
Va inselati! Nu sunt terminat, asa cum va imaginati. Va inselati cu totii! Ma subestimati pentru ca vin din popor, pentru ca n-am cultura si nu stiu sa ma port in societate cu indemanarea pe care voi o luati drept genialitate in creierele voastre de gaini.
Nu inteleg nimic acesti incapabili,acesti birocrati cu suflete mici,toti acesti ofiteri superiori din armata,vitele din Statul-Major care nu merita decat un singur nume:plutonieri! Aţi remarcat cum tremura si-si incovoaie spinarea in fata mea?
Marile mase de oameni mai degrabă cred într-o minciună mare decât în una mică.
Cu evreul nu trebuie sa pactizezi,ci doar sa hotarasti:totul sau nimic. In ce ma priveste,am hotarat sa fac politica.
Cele mai bune idei îmi vin noaptea.
De acum inainte,voi actiona singur chiar daca nu ma va urma nici un suflet. Acesti domni,acesti conti si generali nu fac nimic. Dar eu voi face. Singur!
Cei mai tari sunt cei mai buni şi cei mai buni vor supravieţui. Asta-i legea naturii.
Unui lider nu-i şade bine să se joace.
În luptă, una dintre părţi trebuie să cedeze: sau marxismul va fi suprimat, sau noi vom fi suprimaţi.
Cand vorbesc cu oamenii, mai ales cu cei care inca nu au intrat in partid sau cu cei care tocmai se pregatesc sa-l paraseasca, vorbesc intotdeauna ca si cum de decizia lui sau a ei depinde soarta natiunii. Cu alte cuvinte, apelez la vanitatea si ambitia interlocutorului. Insa de indata ce-mi reuseste acest lucru restul este usor. Fiecare om, bogat sau sarac, are sentimentul interior al nemultumirii de propria situatie. In oameni, dormiteaza dorinta de a face un ultim sacrificiu sau de a risca chiar o aventura, pentru ca sa-si confere vietii o noua directie. De exemplu, sunt gata sa-si cheltuiasca ultimii bani, pentru un bilet la loterie. Incerc sa le indrept acest sentiment spre scopuri politice. Caci, in esenta, orice miscare politica se bazeaza pe dorinta adeptilor ei, barbati si femei, de a schimba in bine propria lor situatie si sortile copiilor si nepotilor. Cu cat mai jos se afla oamenii pe scara ierarhiei sociale, cu atat mai puternica este nazuinta lor de a fi partasi la o cauza mareata.
Astăzi, evreul nemilos luptă pentru dominaţia asupra naţiunilor. Nicio naţiune nu-i poate îndepărta mâna de la grumazul ei decât cu sabia.
Brutalitatea naşte respect.
Munca te face liber.
Politica este o femeie.
Iertarea este slăbiciune.
Cu cat cunosc mai bine oamenii, cu atat iubesc mai mult cainii.
Acum soarele a inceput iarasi sa lumineze.
Germania va deveni o mare putere a lumii sau nu va exista deloc.
Intotdeauna este mai greu de luptat impotriva destinului, decat impotriva experientei.
Daca un sinagog traieste atunci noi, poporul trebuie sa il omoram si sa il calcam!!!
Evreii-ei nu sunt o comunitate religioasa, cu statul lor propriu, care are granitele sale; mai curand sunt oameni-paraziti.
Evreul se baga in democratie si suge sangele maselor,se ploconeste in fata maretiei poporului,dar nu recunoaste decat banii. Activitatea lui duce la tuberculoza natiunii.
Paianjenul incepuse sa suga incetisor sangele poporului german.” – A. Hitler (!?)
1. Toate generalizarile sunt false… inclusiv aceasta.
2. Ateismul este o organizatie non-profet.
3. Poarta-te frumos cu copiii tai. Ei iti vor alege azilul
4. Imprumuta bani de la un pesimist. Nu se asteapta sa i-i dai inapoi.
5. Sexul a fost atat de bun, incat si vecinii au fumat tigara de dupa.
6. Moartea este ereditara.
7. Nu fi de neinlocuit. Daca nu poti fi inlocuit, atunci nu o sa fii niciodata promovat.
8. Ai observat vreodata cat de repede merge Windows-ul? Nici noi…
9. Experienta este ceva ce obtii abia atunci cand nu mai ai nevoie de ea.
10. Putine femei isi dezvaluie varsta reala. Putini barbari se comporta adecvat varstei reale.
11. Vand parasuta. Folosita o singura data, nu a fost deschisa si are o mica pata.
12. Prietenii vin si pleaca. Dusmanii se acumuleaza.
13. Da-i unui om peste si va manca o zi. Invata-l sa pescuiasca si va sta toata ziua in barca cu sticla de bere in mana.
14. Cel ce rade la urma, este mai incet la minte.
15. Cum iti dai seama cand ramai fara cerneala invizibila?
16. Cum se lipeste Teflonul de tigaie?
17. Cine crede in telekinezie, sa imi ridice mana.
18. Nu sunt vegetarian pentru ca iubesc animalele. Sunt vegetarian pentru ca urasc plantele.
19. Mi-am facut un test de inteligenta si rezultatele au fost negative.
20. Inainte eram mereu indecis. Acum nu mai sunt asa sigur.
21. Daca papusa Barbie e asa populara, de ce trebuie sa ii cumparam prieteni?
22. Daca ai impresia ca nu ii pasa nimanui daca mai traiesti, incearca sa nu platesti cateva rate la banca.
23. Invata din greselile parintilor: foloseste prezervativul!
24. Multitasking inseamna sa faci mai multe lucruri prost in acelasi timp!
25. Puritanism: teama ca cineva, undeva s-ar putea sa fie fericit.
26. Sexul este ca aerul. Nu e important decat daca nu ai parte de el.
27. Zambeste! E al doilea cel mai frumos lucru pe care il poti face cu buzele.
28. Unii beau din fantana cunoasterii. Altii fac gargara.
29. Tringhiul Bermudelor s-a plictisit de vreme calda si s-a dus in Finlanda. Cica nu vine Mos Craciun anul asta.
30. Prima pasare va prinde viermele, dar al doilea soarece fura cascavalul.
31. Cel mai scurt drum dintre doua puncte este mereu in constructie.
32. Exista trei tipuri de oameni: cei care pot sa numere si cei care nu pot.
33. Daca furi idei de la o persoana, se numeste plagiat. Daca furi idei de la mai multe persoane se numeste cercetare.
34. Care este viteza intunericului?
35. De ce abreviere este un cuvant atat de lung?
36. Femeile care vor sa fie egalele barbatilor nu sunt ambitioase.
37. Esti gelos ca vocile vorbesc cu mine si nu cu tine.
38. M-am rugat la Dumnezeu sa imi dea o bicicleta, dar am aflat ca Dumnezeu nu iti pune in traista. Asa ca am furat o bicicleta si m-am rugat pentru iertare.
39. Barbatii au doar doua necesitati: sexul si mancarea. Daca vezi ca partenerul tau nu are o erectie, da-i un sandvis.
40. Femeile nu vor fi niciodata egale barbatilor pana cand nu vor putea sa se simta sexy in ciuda cheliei si burtii de bere.
41. Dumnezeu sigur iubeste prostii. Altfel nu ar fi creat atat de multi.
42. Niciodata sa nu iei un laxativ si un somnifer in aceeasi seara.
Ieri navigam pe Internet şi am prins acolo un link de hi5. Aşa, ca pentru voi, urăsc hi5-ul. Dar am intrat. Pe pagina unui tânăr de aproximativ 18 ani, de profesie dansator modern. Şi de succes. Spun asta având în vedere zecile de mesaje de la tinere ce-l doreau. Sub o formă sau alta.
Problema mea a fost că nu am prea înţeles ce încercau să-i comunice fetele. Gen: abea ast să vi aici să stăm la brf k na, ţi minte chef k maj’ meu.
Sau: te poooooop lov u abea aştept să ne vdm: x: x:x
Sau: plshe… hi5 tău ast comm d la u plz.
Priveam tatonările respective cu ochii unui ratardat. Lumea se duce p**ii de suflet, mă gândeam. Dispar cuvintele. Dispare comunicarea. Dispar imaginile pe care le pot picta cuvintele, frazele. Dispar înţelesurile. Astfel de limbaj, presupune sfârşitul literaturii, al poeziei. Ce fel de poezie ai putea scrie cu „uof uof atât de nfs sometimes buah?!” Ştiu, sunt un bătrân decrepit băşinos ce stă uşă în uşă cu o prostată defectă, dar dragii mei tineri utilizatori de ksh##33usk, o luaţi razna! Ştiu că trăiţi în viteză, ştiu că aveţi alte priorităţi, ştiu că ţoalele de firmă au luat locul cărţilor bune şi versurile retardate ale unor melodii searbede au luat locul poeziei, dar voi frânaţi evoluţia şi începeţi să involuaţi!
În curând, veţi comunica din nou prin bătăi de tobă şi sunete nearticulate. Şi, mai grav, omorâţi poveştile. Sau veţi ajunge să povestiţi la fel de cursiv ca Tarzan cu Jane, în momentul întâlnirii lor. Sper că ştiţi cine-i Tarzan.
Pentru voi, am decis să readaptez minunata poveste a minunatului Creangă (a murit săracu’ fără să vadă Bamboo-ul). Poate aşa o veţi citi. Şi veţi realiza spre ce vă îndreptaţi, cum vorbiţi, ce doriţi şi în ce credeţi.
Povestea e adresată doar cocalarilor şi piţipoancelor. NU MĂ ADRESEZ TUTUROR TINERILOR. Există mulţi tineri de aur, care cred în ceea ce cred şi eu şi cei dinaintea mea. În valoare. Cei ce-mi citesc blogul intră în această categorie şi le mulţumesc că sunt aici. Datorită lor, mă simt şi eu mai tânăr. Un pic. Şi acum povestea.
KPRA KOO 3 YEZI
Era o data o kpra superhaladita ce avea ksa in Pipera. Si 3 yezi. Mari bulangii. 1 mai fraer ca altu. Doolcik de kpra le zice intr o buna zi yezilor:
-Dragii mey, eu merg la mall sa iau ceva tzoale, ca sa lansat colectia de toamna-iarna. Incuiati usha si activati sistemul de alarma, sa nu vina loopul la voi. kand ma intorc, va kant la usha:
„3 yezi bulangii,
fug akum la D&G,
Si va aduce mama voo,
okelari cu rama noua
Ktarama de metal,
cat zabala de la cal,
Si 3 blooze cu sclipici,
si adidasi cu „arici”
Un mobil de la Vertù ,
k sa tzi moara dooshmanu”…
Ati bagat la mansarda, mici fraeri coklitzi ce sintetzi?
– Da, mamook. tu doote la mall, avem noi grija! Hai, p@@@@, te poooop, kisses :x:x:X
Si kpra pleaca. Loopool era insa dupe zid. Smekerul, kre era numa figuri plin cluburi, moorea de superfoame. Si le puse gand nashpa celor 3 yezi. Si-a dres vocea si a inceput sa kante la usha:
– 3 yezi bulangii, ma imbrak la D&G….
Yedool mare, bocna de fraer, a sarit sa deskida usha. Lui ii ajunsese ca cineva zicea „D&G” la usha. Restul nu mai konta. Ceilalti doi i-au zis insa:
– Koaie, U nu auzi k vocea de la usha e groasa??? Nup deskide, frate!!!!!! Mama are voce doolcik.
Nervos, loopul a mers la tunning sa-si dea mai incet bashii la voce. Si s-a intors. Si a inceput din nou sa kante.
Fraerul mare iar a sarit ff hotarat sa deschida usha. Probabil de pliktys3alaaaaaa. Ceilati 2, si-au dat seama orikat de fraeri ar fi fost, k ala mare traieste in loomea lui. Shi s-au askuns. Unul in semineu, celalat sub patul kprei, batut in kristale Swarovsky.
Ala mare a deskis usha, loopool nu a stat pe ganduri si l-a mankt. Apoi s-a pus pe pat. Sa-si faca digestia. Dar de la un flok de blana ce i-a intrat in nas, l-a luat stranutul. Yedool mijlociu, askuns sub pat, i-a zis:
– Hey, buah, snoof snoof, ai grije d tne!
Loopool l-a extras binishor de sub knapea shi l-a mankt shi p el. Apoi le-a looat kptatzanile shi le-a pus in geam. Sa o fraereasca pe kpra. Shi a plekt.
Vine kpra de la mall. Incepe sa knte, ala mic ii deskide. Se uita kpra in living si zice:
– Mah, ce kkt e jegu asta P jos!
Yedu ii toarna ce s-a intamplat. Kpra se enerveaza maxim, ii cad dekt kateva lakrimi shi spune:
– Ii iau glanda la bulangiu!
Il soona pe mobil shi asta nu raspunde. Atunci ii baga un SMS: „Loopoole, U shti k t ioob3sk ff mooooolt, hai sa bem ceva, vreau sa traiesk klipa cu tn! Mercic! P.S. :x:x:X Kpra Skoompik.”
Loopool citeshte shi zice:
– Sup3rCooool!
Jegosool vroia de moolt sa o fak pe kpra, ashea ca nu a mai stat pe gandoori.
Shi a fugit la vila ei din Pipera.
Kpra i-a deskis usha, l-a invitat sa stea pe knapeaua cu Swarovsky shi a dat drumul l-a super skoola audio din living. Loopool a inceput sa askoolte, apoi sa urle, sa-i dea sangele p nas shi a murit in kinuri. De ce?
Capra, dragii mei, îi pusese un cd cu versiunea originală a poveştii lui Ion Creangă. Care suna cam aşa:
„…Ticălosul şi mangositul! Ei las’ că l-oiu învaţa ieu minte. Încă se rânjea la mine câtodată şi-mi făcea cu măseaua. Apoi doar eu nu-s de-acelea de care crede el. N-am sărit peste garduri niciodată. Ei taci, cumatre, ca te-oiu dobzăla eu! Cu mine ţi-ai pus boii în plug? Apoi ţine minte, că ai să-i scoţi fără coarne!”
Mult peste puterea de concentrare a hapsânului lup. Creierul lui nu a făcut faţă avalanşei ce se revărsa neîndurator din boxe. Şi a crăpat…
Da, stimabililor. Aşa sunau poveştile odată ca niciodată. Cam cum e fragmentul ce l-a ucis pe lup. Iar pentru viitor, au neşansa de a fi scrise cam ca începutul poveştii mele.
Asta în cazul în care poveştile mai au un viitor.
„…ca sa scriu, iar sa ascriu,sa scriu de meserie, scrie-mi-ar numele pe mormant si n-as mai fi ajuns sa traiesc!…”(MIHAIL EMINESCU)
Spiritul de gasca
Caracterul obştesc al luptelor din viaţa publică a românilor e că în mare parte nu sînt lupte de idei, ci de persoane, că cei mai mulţi, în deplină necunoştinţă de ceea ce combat, dau într-un principiu oarecare c-o orbire şi c-un curaj demn de-o cauză mai bună, condamnă ceea ce nu cunosc, batjocoresc ceea ce nu vor să cerceteze, trezindu-se prea tîrziu c-au fost induşi în eroare de ambiţiile vreunei gaşte şi că a lovit într-o ţintă pe care ar fi respectat-o dacă şi-ar fi dat osteneala de-a o privi mai de aproape.
Dacă un om e la noi într-adevăr atît de nefericit să profeseze o serie de idei, nu o listă de persoane, e în pericol de-a-şi vedea ideile întoarse şi răsucite de adversarii lui, pretinşi politici, după placul acestora, va vedea trăgîndu-se din ele concluzii nemaiauzite, cari lui nici prin minte i-au trecut vreodată, şi în fine se va vedea citat înaintea opiniei publice după şoapte, după calomnii acreditate prin repetarea papagalicească din partea celor uşori, nu însă în virtutea unor enunţări sau fapte determinate, cari pentru toată lumea rămîn aceleaşi. Căci în aceste discuţii nu e cestiunea de-a afla adevărul, ci din contra de-a acredita un neadevăr, nu de logică, ci de eristică; cestiunea e de a taxa pe adversar de ceea ce vrei să-l taxezi, potrivească-se epitetul sau nu. Aparenţa ţine locul adevărului, înduplecarea locul convingerii.
Unei asemenea maniere de-a vedea avem noi a mulţumi titlul de reacţionari.
În zădar am protesta, în zădar am cere să ni se probeze o singură tendenţă reacţionară în înţelesul adevărat al cuvîntului, adecă tendenţa de-a ne-ntoarce la teocraţia şi feudalismul evului mediu, în zădar am dovedi că nici prin vis nu ne-a trecut de-a fi ceea ce ni se impută că voim a fi şi că faptele noastre toate sînt contrarie acelei aserţiuni gratuite, adversarii noştri, dacă n-au minte, au cel puţin o gură, o gură ce pare a-şi fi arogat pe seamă-şi atribuţiunile tuturor celorlalte calităţi intelectuale pe care natura obicinuieşte a le dărui oamenilor. Dacă nu voieşti să crezi fără a cerceta, dacă nu juri că frazele apocaliptice, plivite din discursurile revoluţiilor franceze, sînt adevăruri absolute, nu meriţi a şedea alături cu unicii naţionalişti, unicii români, unicii patrioţi, cari se bucură de privilegiul de-a fi monopolizat pe seama lor toate ideile mari şi frumoase. Ei singuri au dreptul de-a face paradă cu patriotismul lor, căci dacă n-ar face atîta măcar, ar şti sau ar putea să facă altceva mai folositor? Domnia absurdă a frazei a mers atît de departe încît ei înşii şi-au deschis ochii şi merg pe calea pe care odinioară o numeau reacţionară.
Ziarele roşii scriu de ex[emplu] contra evreilor. Oare se poate o dezminţire mai flagrantă a libertăţii, egalităţii, fraternităţii etc.? Desigur că nu. Cu toate astea campionii acelor idei a devenit reacţionari şi combat în acest caz cu înverşunare principiile acelea cari, după evangelia Revoluţiei franceze, sînt mîntuirea popoarelor şi culmea tuturor fericirilor.
Cum se-ntîmplă dar că ceea ce ieri în toate cazurile era bun, mare, frumos şi folositor, aşa deodată să devie periculos? Iată dar că, în acest caz, reţeta Revoluţiei franceze s-au dovedit rea, ca şi în alte multe ocaziuni, că ideea statului concret a învins frazele; pericolele imediate ce ameninţă în mod invederat ţara au trebuit să le demonstre pînă şi roşilor că ideile politice cată să fie un rezultat al unei stări de lucruri, nu viceversa.
Deosebirea între noi şi liberali este că liberalii iau în sens absolut ideile citite şi nerumegate din autori străini, pe cînd pentru noi adevărurile sociale, economice, juridice nu sînt decît adevăruri istorice.
Nu sîntem dar contra nici unei libertăţi, oricare ar fi aceea, întrucît ea e compatibilă cu existenţa statului nostru ca stat naţional-românesc şi întrucît s-adaptează în mod natural cu progresele reale făcute de noi pînă acuma. Numai pe terenul acesta găsim că o discuţie e cu putinţă. Cine susţine însă ca absolute şi neînlăturabile principii a căror aplicare ar fi echivalentă cu sacrificarea unui interes naţional, acela nu poate fi omul nostru.
Aşteptăm dar ca, pe multe terenuri ale vieţii publice, spiritele oneste, de orice opinii s-ar fi ţinut pîn-acuma, să simtă nevoia unei reacţiuni sănătoase şi conforme cu trebuinţele actuale ale ţării, aşa că reacţionar va fi un titlu de merit chiar pentru mulţi din aceia cari pînă astăzi dădeau acestui cuvînt senzul reînvierii privilegiilor şi feudalităţii. Reacţiunea noastră se intemeiază pe convingerea că ţara nu mai poate merge cu această organizare laxă, favorabilă naturilor catilinare şi reputaţiilor uzurpate, fără de pericolul de-a înceta să fie ţară românească, pe convingerea în fine că statul e asemenea un produs al naturei, care are legile organice după care trăieşte şi că, dacă se introduce o legislaţie artificială în locul celei care s-ar fi potrivit şi ar fi rezultat din stadiul organic al lui, arbitrariul unei asemenea substituţiuni se traduce în crize acute, ce pot pune capăt esistenţei noastre chiar.
Autor: MIHAIL EMINESCU
Şansa a făcut să intrăm, recent, în posesia unei fotografii surprinzătoare, datând din anul 1888, înfăţişându-l pe Mihai Eminescu, alături de Veronica Micle şi Al. Vlahuţă, împreună cu actori ai Teatrului Naţional, avându-l în prim plan pe I.L.Caragiale. Înainte de a prezenta identitatea personajelor din acest tablou cu adevărat excepţional, subliniem o serie de elemente de decor, care pot contribui la localizarea şi datarea fotografiei: în fundal se observă o clădire cu parter şi etaj, iar în partea dreaptă turla unei biserici. În extremitatea dreaptă a fotografiei se poate distinge un personaj, care ţine în mână un pachet, învelit într-un ziar, şi un steag având pe el o emblemă.
Eminescu este al treilea din dreapta (scund, cu pălărie şi mustaţă pe oală), iar în dreapta lui este Veronica Micle. Cei doi cu bastoanele încrucişate sunt Caragiale (în stânga, cu capul descoperit şi tuns scurt) şi actorul Ştefan Iulian (cu melonul îm mâna stângă). Al doilea personaj din dreapta (cu un cap mai înalt decât Eminescu) este Alexandru Vlauţă. Fotografia este făcută în 1888, pe malul Dâmboviţei. În fundal se vede Hanul lui Manuc.
Decriptarea detaliilor
Interesant este grupul de personaje, bărbaţi, femei, tineri, copii şi maturi, majoritatea având la piept o cocardă. În prim plan, se desfăşoară un duel simbolic, arbitrat de un personaj aflat în poziţie aşezat. Totul se desfăşoară în spatele unui parapet metalic.
Analizând detaliile fotografice, se observă pe peretele clădirii din fundal o firmă având următorul text: “Dumitru Ionescu”. Pe steag se poate descifra: “Artă Muncă”, probabil un stindard al sindicatului artiştilor din Teatrul Naţional. Titlul ziarului – “Universul” – este un indiciu important, care poate conduce la dezlegarea unor necunoscute. În sfârşit, judecând după detaliile vestimentare – îmbrăcămintea şi pălăriile celor fotografiaţi – se poate deduce că vremea este călduroasă, probabil miezul verii. Coroborând detaliile de mai sus, se poate localiza şi data scena acestei fotografii: Bucureşti, în zona Pieţii Unirii, pe malul Dâmboviţei, post 1884.
Clădirea din fundal poate fi recunoscută cu uşurinţă: „Hanul lui Manuc”. După cum aminteşte C. Bacalbaşa, “Piaţa de flori şi hala din faţă nu existau”, în vremea lui Eminescu. Cei ce ştiu cum arăta Dâmboviţa prin anii 70 ai secolului XX, înainte de sistematizare, pot recunoaşte cu uşurinţă parapetul metalic ce străjuia malurile râului. În dreapta se află Biserica Sf. Ion.
Legenda
Urmează să răspundem la următoarea întrebare: ce semnificaţie are numele Dumitru Ionescu – redat pe peretele frontal al clădirii din imagine? Se ştie că vechiul “Hotel Dacia” (“Hanul lui Manuc”, de azi), găzduia în vremea lui Eminescu o sală de spectacole, în care se prezentau canţonetele cu iz politic ale lui I. D. Ionescu. În spaţiul de la parter, artistul punea în scenă diverse reprezentaţii. La 1 mai 1879, la “Hotel Dacia” s-a deschis noul „Teatru de Vară”, directorul său fiind chiar I. D. Ionescu. Grădina avea două rânduri de loji, cu intrări separate, locuri la stal numerotate, precum şi scaune împrejurul meselor. Pentru iluminaţie erau folosite peste 2000 de becuri cu gaz. Astfel se explică prezenţa firmei cu numele (I).Dumitru Ionescu pe faţada clădirii.
Dar cine sunt, oare, personajele din fotografie ?
O legendă transmisă pe cale orală, timp de trei generaţii, ne oferă un posibil răspuns. Se ştie că primul proprietar al fotografiei a fost Nicolae Teodorescu, un ucenic tipograf care, pe la sfârşitul veacului trecut, realiza afişele pentru Teatrul Naţional. Acestea erau ridicate de la sediul tipografiei de tânărul actor Nicolae Soreanu, care, din când în când, oferea tipografilor bilete de favoare şi mici atenţii. Fotografia aceasta (însoţită de explicaţiile de rigoare), a fost dăruită de Nicolae Soreanu ucenicului tipograf Nicolae Teodorescu Ea a rămas în familie, în posesia fiului său, profesorul Teodorescu N. Pantelimon, fiind transmisă mai departe nepotului acestuia, ajungând astfel până în zilele noastre.
Teodorescu N. Pantelimon a fost cadru didactic la Liceul Gh. Şincai din Bucureşti. O interesantă fotografie, făcută în anul 1928, în vechiul sediu al Liceului Şincai, ni-l prezintă pe profesorul Teodorescu N. Pantelimon aşezat în rândul al II-lea, pe poziţia a doua, de la stânga la dreapta. În primul rând pot fi văzuţi, printre alţii, directorul liceului, Gh. Nedioglu, şi George Călinescu ( penultimul din rând), în vârstă de 29 de ani, pe vremea când preda limba italiană la acest liceu.
Personajele din fotografie
Conform explicaţiilor oferite de Nicolae Soreanu, la începutul veacului XX, personajul cu mustăţi proeminente, purtând pe cap o pălărie, în rândul din dreapta, sus, este Mihai Eminescu. Documentele atestă că, în vara anului 1888, poetul se afla, într-adevăr, la Bucureşti. Şi tot în acelaşi an, în timpul guvernării junimiste, I. L. Caragiale este numit director general al teatrelor (până la 5 mai 1889), succedând lui C.I. Stăncescu.
În primăvara acelui an, Eminescu venise în Capitală, la stăruinţa Veronicăi. Însănătoşit, poetul îşi reluase activitatea de gazetar, mergea la teatru, era văzut prin cafenele, unde declama prietenilor pasaje întregi din Eneida lui Virgiliu. Locuia într-o odăiţă de la etajul al treilea al clădirii Mercuş din Piaţa Teatrului, unde se afla redacţia şi tipografia gazetei “Lupta”, a lui Panu.
În dreapta sa, spune legenda, se află Veronica Micle, purtând o pălărie vieneză, cu panglică, diferită de a celorlalte personaje feminine, iar în stânga poetului, se găseşte Al. Vlahuţă.
Veronica Micle se mutase încă din 1887 la Bucureşti şi frecventa cu plăcere Teatrul Naţional. Era o admiratoare sinceră a talentului Aristizzei Romanescu, căreia îi dedică poezii şi chiar cronici teatrale laudative. Astfel se explică prezenţa ei, alături de Eminescu, Cargiale şi Vlahuţă, în mijlocul actorilor, în faţa clădirii teatrului găzduit de “Hotelul Dacia”. Existenţa cocardelor şi a steagului dovedesc faptul că grupul din fotografie luase parte la o întrunire cu caracter sindical, cum se desfăşurau multe în acea perioadă, în sala de la “Hotelul Dacia”.
În prim plan, în rândul întâi, se află I. L. Caragiale, având capul descoperit, duelându-se cu bastonul cu Ştefan Iulian, actor al Teatrului Naţional din Bucureşti. Acest Ştefan Iulian, care ţine în mână o sabie, jucase pe scena Teatrului Naţional rolul lui Ipingescu, ipistatul, în piesa de debut a lui Caragiale, “O Noapte Furtunoasă.”
Între ei, în rol de arbitru, este studentul Iancu Brezeanu (1869 – 1940), căruia i se vede numai capul. Acesta a fost un interpret memorabil al cetăţeanului turmentat din “O Scrisoare Pierdută” şi al lui Ion, din “Năpasta”, de I.L. Caragiale.
Potrivit celor spuse de Soreanu, în fotografie mai apare şi Aristizza Romanescu (1854 – 1918), interpreta în travesti a rolului lui Spiridon, “băiat de procopseală” în casa lui Titircă Inimă Rea. În sfârşit, în rândul doi apar şi câţiva copii, probabil eroi ai schiţelor lui Caragiale: Dl.Goe, Vizita etc.
Ultima mărturie a unei iubiri fără egal
Eminescu acceptă să apară în acest grup, la stăruinţa Veronicăi Micle. Ideea de a-l avea pe Eminescu aproape, măcar în fotografie, o obsedase pe Veronica ani buni. În aprilie 1888, la Botoşani, ea se fotografiază cu Eminescu, după cum spune Slavici. Pe una din fotografiile mai vechi ale poetului, iubita sa îi aşternea o sublimă poezie, care începea astfel:
“Mă pierd uitându-mă la tine; Cuprinsă ca de-un farmec sfânt….” (“La un portret”)
În acelaşi an, 1888, Harieta, sora poetului, cerea lui Eminescu să se pozeze la Bucureşti, mărturisind că, neprimind portretul cerut, i-a dăruit Corneliei Emilian chiar fotografia luciferiană a lui Eminescu, făcută la 19 ani. În acest fel, poetul încerca să suplinească lipsa pozelor atât de mult clamată de sora rămasă singură la Botoşani.
Aceasta este, în câteva cuvinte, legenda ţesută pe marginea fotografiei.
Ea este un document excepţional, din care se înţelege că, în vara-toamna anului 1888, Eminescu şi Veronica se aflau în compania artiştilor Teatrului Naţional, fotografiindu-se alături de ei, erau solidari cu necazurile şi suferinţele acestora.
În faţa unui destin ce avea să ducă în neant existenţele zbuciumate ale tragicilor îndrăgostiţi, această fotografie este, probabil, ultima mărturie a unei iubiri fără egal.
În 1989, an declarat de UNESCO „Anul internaţional Eminescu“, Uniunea Sovietică a emis o monedă omagială cu portretul lui Eminescu, având valoarea nominală de o rublă. Moneda e rară şi foarte puţin cunoscută în România. Rubla Eminescu a fost pusă în circulaţie în URSS pe 26 decembrie 1989 (în prima zi după execuţia lui Ceausescu). A fost bătută la monetăria din Leningrad – azi Sankt-Petersburg -, iar tirajul a fost de două milioane de monede, din care 200.000 de o calitate specială. Chipul lui Eminescu avea ca model imagologic fotografia acestuia din 1869. Este, desigur, o trimitere simbolică spre dimensiunea valoarii “de piaţă” a lui Eminescu, dar e regretabil că acest demers a fost făcut nu în România, ci în URSS.
Trecând de la simbolic la concret, este greu, aproape imposibil, pentru orice om sau instituţie, să facă o evaluare globală a tuturor “produselor” purtând marca Eminescu, de la publicarea primei sale poezii, în revista “Familia” a lui Iosif Vulcan (25.02.1866), până astăzi. Sunt 141 de ani de circulaţie neîntreruptă, în care numele său nu s-a estompat nici o clipă. Iar în toţi aceşti ani, au apărut zeci de mii de cărţi, ale multor mii de autori care s-au lăudat că l-au cunoscut pe Eminescu, au inventat amintiri cu el, l-au judecat, l-au adjudecat, l-au contestat.
Nu ne putem face, deci, o imagine în date şi cifre despre Eminescu, decât pornind de la un eşantion reprezentativ, ca să zicem aşa. Iar acest singur reper serios de evaluare a circulaţiei poetului naţional din secolul XIX până în secolul XXI este biblioteca Eminescu, constituită la Botoşani din donaţia renumitului bibliofil Ion. C. Rogojanu. Este vorba de 8.000 de titluri de cărţi de şi despre Eminescu, la care s-au adăugat, până acum, încă 6.000 de unităţi biblioteconomice.
Preţul lui Eminescu a crescut, în 18 ani, de peste 20 de ori
Printre cele 8.000 de titluri donate de Ion C. Rogojanu se numără toate cele 11 ediţii de “Poesii” de Eminescu îngrijite de Titu Maiorescu (Perpessicius şi Călinescu nu văzuseră decât şase), cele 17 volume ale ediţiei Perpessicius, ediţii în limbi străine, unele unicat în ţară, ediţii bibliofile apărute în ţară şi străinătate, ediţii omagiale, toate apariţiile reprezentative de exegeză eminesciană etc. La acestea se adaugă cărţi rare, din timpul vieţii poetului (ex. “Lepturariul” lui Arune Pumnul), revistele “Convorbiri literare” şi “Familia”, din timpul vieţii poetului, două ediţii ale Almanahului “România Jună”, apărute la Viena în 1884 şi 1888 etc. Sunt doar câteva exemple.
A fost, în 1989, o adevărată “luptă la baionetă” a lui Rogojanu cu comisia de evaluare a donaţiei pentru a impune un preţ decent cărţilor lui Eminescu, în special primelor ediţii. Căci, nemaiexistând, în România, tradiţia circulaţiei valorilor bibliofile, responsabilii culturali de atunci aveau reflexul de a pune cărţilor preţ de librărie. “Nu puneţi preţ de 50 de lei unei valori de patrimoniu – le-a spus Rogojanu, pentru că eu vi le donez, nu vi le vând. Cărţile acestea nu sunt în circulaţie, ele au o valoare documentară şi istorică uriaşă”. Cu chiu cu vai, o ediţie Maiorescu a “Poesiilor” lui Eminescu a fost evaluată, în 1989, la 1.000 de lei. Graţie acestui început, un asemenea volum a ajuns acum la peste 2.000 de dolari. Iar dacă, în perioada aceea, cursul leu/dolar era cam de 20 de lei, înseamnă că o asemenea carte fusese evaluată la 50 de dolari. De unde rezultă că valoarea de piaţă a lui Eminescu a crescut de 40 de ori. Căci nu numai cărţile bibliofile au beneficiat de această creştere, ci întreaga operă a lui Eminescu. Şi, o dată cu ea, valorile culturale româneşti de patrimoniu.
Industria Eminescu
Mihai Eminescu nu doar costă, ci şi produce. Poetul naţional “dă de lucru” editorilor, tipografilor, librarilor, anticarilor, bibliotecarilor, exegeţilor, autorilor de manuale, profesorilor, lingviştilor, istoricilor, pictorilor, sculptorilor, filateliştilor, medaliştilor etc. Şi chiar detractorilor. “Eminescu este cea mai mare, cea mai complexă, cea mai rentabilă şi cea mai stabilă industrie românească” – spune Tudor Octavian. “Este singura industrie românească, aflată în proprietatea statului, care nu poate fi nici privatizată, nici vândută. Şi care prosperă pe măsură ce trece timpul, căci a intrat în practica vieţii de zi cu zi. Sunt câteva lucruri absolut necesare unei vieţi civilizate: apa, aerul, mâncarea, curăţenia şi Eminescu. De ce Eminescu? Pentru că aici e vorba de limba română. Acea limbă pe care el a vorbit-o şi a scris-o cu 50 de ani înaintea contemporanilor săi. Să ne înţelegem bine: Eminescu nu a fost un inventator de limbă, ci un accelerator al ei. El a dus limba română într-un punct în care ea oricum ar fi ajuns, dar mult mai târziu… Iar industrie este prin aceea că el realmente generează activităţi cu caracter industrial, începând chiar cu producerea hârtiei. Cred că putem identifica zeci de meserii care îşi trag substanţa profesională din relaţia cu Eminescu sau din derivatele acesteia. Un asemenea derivat îl constituie detractorii, care mănâncă şi ei o pâine pe seama lui Eminescu”.
“Nu poţi face mişto de Eminescu!”
În opinia lui Tudor Octavian, cei care-l contestă pe poetul naţional au un rol activ în dezvoltarea “industriei” Eminescu, dar în nici un caz nu afectează, prin scădere, personalitatea acestuia. “E ca în relaţia unui om cu un munte. Poţi să spui că nu-ţi place. Poţi să ai şi argumente că de ce nu e bine la munte, că e umezeală, că e frig, că e sălbăticie. Şi poţi chiar să ai dreptate… Da, dar muntele există. Puţin îi pasă de părerea ta. Şi mai e un aspect, apropo de relaţia cu Eminescu: poţi să-l conteşti, poţi să-l deteşti, poţi să-l recuzi, dar nu să-ţi baţi joc de el. Nimeni nu are dreptul să facă mişto de Eminescu. E ceva în specia umană care nu-ţi dă voie să-ţi baţi joc de părinţii tăi. Dintr-un motiv foarte simplu: eşti produsul lor. Eşti gena lor. Eşti… ei”.
Cu o fină maliţie sapienţială, Tudor Octavian ilustrează raportul dintre Eminescu şi poeţii de azi prin următoarea analogie: “Ilf şi Petrov au o povestire în care un personaj face o dare de seamă despre situaţia scriitorilor dintr-o gubernie oarecare. Înainte de revoluţie – spunea personajul – în gubernia noastră era un singur scriitor. Acum avem 128. Mare dezvoltare a literaturii! Acel singur scriitor era Lev Tolstoi”.
Eminescu, mai mult citat decât citit
Primele 11 ediţii ale “poesiilor” lui Eminescu au avut un tiraj total de 14.000 de exemplare (primele opt câte 1.000, iar următoarele trei câte 2.000), ceea ce era o performanţă fără precedent. Primul beneficiar al acestor ediţii a fost şi primul său cenzor: Titu Maiorescu. Prevalându-se de faptul că poetul n-ar fi în deplinătatea facultăţilor mintale, mentorul de la Junimea a cenzurat poezia “Doina”, încă de la prima ediţie (1884), eliminându-i versuri: “Şi cum vin pe drum de fier”. Maiorescu ştia că aceste versuri, chiar în această formă metaforică, conţin o informaţie stânjenitoare care îl viza şi pe el. E vorba de marea afacere (a se citi “ţeapă”) Strusberg cu căile ferate (ceva similar cu “autostrada Behtel” de astăzi), păguboasă pentru statul român, dar profitabilă pentru Maiorescu, care era avocatul firmei Strusberg. “Povestea începuse cu mult timp în urmă, în perioada 1872-1874, când Eminescu era student la Berlin, dar şi secretar al consulului Theodor Rosetti mai întâi, şi apoi al lui Nicolae Cretzulescu. În această calitate, Eminescu trebuia să fie şi cifratorul corespondenţei, ştiind astfel la fel de multe ca ambasadorul – uneori chiar mai multe – despre afacerile derulate de statul român. Inclusiv despre negocierile cu firma Strusberg, apărată de Maiorescu. Dar, cum am mai spus-o, Eminescu este mai mult citat decât citit”.
Eminescu, agent secret?
Mai multe despre perioada de la Berlin a lui Eminescu ne-a spus Dan Toma Dulciu (autorul, de drept, al documentaţiei care a stat la baza reportajului TVR despre poetul nostru naţional, în cadrul campaniei “Mari români”). Am aflat astfel că Eminescu avea, în paralel cu studiul, şi “jobul” de seretar particular al consulului, misiunea secretă (sau, poate, doar discretă) de a scotoci arhivele de la Königsberg pentru a culege informaţii despre tratatele internaţionale în care erau implicate ţările române (era înainte de obţinerea independenţei). Avem, în felul acesta, o imagine mai puţin cunoscută a lui Mihai Eminescu: aceea, pe de o parte, a unui agent de informaţii externe, iar pe de altă parte a unui om extrem de bine informat despre situaţia politică internă şi din Europa, ceea ce explică atitudinea lui tranşantă de mai târziu, în publicistica de la “Timpul”, şi ecoul formidabil pe care l-a avut vocea sa în epocă.
Moştenitorii drepturilor de autor
Am amintit că primul beneficiar (am putea spune chiar profitor) al banilor încasaţi din editarea poeziilor lui Eminescu a fost chiar mentorul său, Titu Maiorescu. Avocat versat, acesta a tipărit fără probleme primele cinci ediţii, neavând acordul autorului şi însuşindu-şi câştigurile împreună cu tipograful-librar Socec. După moartea poetului, fratele acestuia, Matei, cere în instanţă compensaţia drepturile de autor moştenite în calitate de frate (aceste drepturi funcţionau, la vremea aceea, timp de 10 ani după moartea autorului). “În acest sens – ne spune Dan Toma Dulciu – Matei l-a somat pe Socec, la 10 decembrie 1894, să înceteze editarea şi a cerut, în acţiunea îndreptată împotriva librarului bucureştean, ca acesta să fie „condamnat să-mi plătească suma de şase zeci mii lei (60.000) drept daune ce mi-a fost cauzat prin faptul că a editat şi pus în vânzare cărţi ale defunctului meu frate, a căror proprietate literară este a subsemnatului (…) cer dobândă, cheltuieli de judecată şi timbre etc”.
Compromisuri şi donaţii
Până la urmă, Matei Eminescu a căzut la înţelegere cu Maiorescu, contra unei sume fixe de 250 de lei pentru fiecare ediţie tipărită. Suma în sine era destul de mare (comparabilă cu salariul unui ministru), dar mică în raport cu tirajul cărţilor. Totuşi, presiunile juridice ale lui Matei l-au determinat pe Maiorescu să grăbească transferul manuscriselor şi cărţilor lui Eminescu, aflate în posesia sa, către Academia Română (în 1902, şi 1904), sub formă de donaţie. „Matei făcuse însă un gest asemănător înaintea lui – spune Dan Toma Dulciu. În 1895, el a recuperat biblioteca poetului, aflată în locuinţa lui Ioan Slavici din Strada Amzei nr. 16, şi a donat-o Fundaţiei Universitare din Bucureşti (actuala Bibliotecă Centrală Universitară n.r.). Din păcate, toate cărţile aveau să fie distruse, după 100 de ani, în incendiul din decembrie 1989”.
O descoperire senzaţională: primul film
despre Eminescu, realizat în 1914
În ciuda percepţiei generale că Eminescu ar avea marca pusă peste tot, la nivel de instituţii, lucrurile nu stau deloc aşa. Muzee care să-i poarte numele nu există decât la Ipoteşti, Iaşi şi Bacău, biblioteci Eminescu nu există decât una (cea donată de Ion C. Rogojanu la Botoşani) şi mai sunt câteva licee. Există în schimb, în galaxie, un asteroid care se numeşte Eminescu, descoperit şi botezat aşa de un român din Canada. Avem şi o operă rock „Eminescu”, pusă în scenă de Filarmonica din Oradea, în anul 2000.
La capitolul filme cu sau despre Eminescu stăm iarăşi prost. Cu excepţia a trei documentare şi a două încercări de ficţiune („Luceafărul”, în regia lui Emil Loteanu, şi „Eminescu versus Eminem”, regizat de Florin Piersic Jr), nu prea avem nimic. S-a descoperit însă, în Arhiva Naţională de Filme, o peliculă de 21 de minute, realizată în 1914, care este primul film documentar destinat vieţii lui Eminescu. Filmul se numeşte „Eminescu, Veronica, Ion Creangă” şi a fost realizat de unul dintre cercetătorii controversaţi ai vieţii lui Eminescu. Numele lui : Octav Minar. Deşi circulă de multă vreme pe internet, filmul nu a fost menţionat până acum trei ani, nicăieri. Este un document extraordinar de valoros, atât pentru istoria literaturii, cât şi pentru istoria cinematografiei româneşti. Descoperirea lui se datorează lui Ion. C. Rogojanu şi Dan Toma Dulciu, fondatorii Asociaţiei Ospeţia din România, care au şi cumpărat o copie a peliculei.
Deşi pare o fantasmagorie, nu este. Există un cont Eminescu care a ajuns, prin capitalizare, la o valoare de 2.364.900 euro. În octombrie 1892, Titu Maiorescu, împreună cu mai mulţi prieteni ai poetului, a cumpărat de la statul român un titlu de “rentă română perpetuă 5%”, destinat comemorării poetului în fiecare an, la 15 ianuarie, şi pentru “menţinerea în bună stare a monumentului” (mormântul de le Cimitirul Bellu). Pe 17/29 decembrie 1892, Comitetul Eminescu, prin „subscrişii“ T.G. Rosetti, I.C. Negruzzi, Dr. I. Neagoe, N. Mândrea, A. Chibici-Revneanu şi Titu Maiorescu, înaintează primarului Capitalei o scrisoare oficială, prin care îi solicită acestuia să binevoiască „a primi acest titlu de rentă în depozitul Primăriei“.
În volumele I şi II ale „Caietelor Mihai Eminescu“, tipărite la Editura Eminescu în perioada 1972-1974, există o referire la existenţa unui patrimoniu financiar, a unui fond Eminescu, constituit la scurtă vreme după moartea poetului, cu scopul de a-l comemora etern. Mi-a atras atenţia, asupra acestui detaliu necercetat până acum, bunul meu prieten Dan Toma Dulciu, un pasionat “consumator” de Eminescu. Fondul cu pricina a fost depus la Primăria Capitalei, la sfârşitul anului 1892, sub titlul de „rentă română perpetuă 5%“. Traseul banilor s-a pierdut sau a fost lăsat să se piardă pe drumul istoriei. Fondul Eminescu este interesant nu atât prin suma depusă iniţial – 1.000 de lei/ aur (care ar fi echivalentul a 34.067 lei actuali) – cât prin efectele financiare produse de dobânda de 5%.
Rangul post-mortem al lui Eminescu
Istoria constituirii Fondului Eminescu a început odată cu moartea poetului, la 15 iunie 1889. Împrejurările penibile, prin care oamenii politici ai vremii dădeau din colţ în colţ pentru a găsi o sumă cu care să achite înmormântarea poetului naţional, l-au determinat pe un oarecare C. Dimitriu să dea cu împrumut suma de 1.000 de lei, salvând astfel onoarea guvernului şi a lui Maiorescu. Întâmplarea a făcut ca, în aceeaşi perioadă, să moară şi un fost ministru, Constantin Brăiloiu, astfel că, la 23 iunie, s-a emis o ordonanţă de finanţare, având ca scop expres cheltuielile de înmormântare ale celor doi, după cum urmează: „2.000 lei pe numele doamnei Ecaterina Brăiloiu (văduva fostului ministru – n.r.)/ 1.000 lei pe numele C. Dimitriu, căruia i se restituie, fiind avansaţi de domnia sa./Total 3.000 lei“. Rangul post-mortem al lui Eminescu era evaluat, aşadar, la jumătate din cel al unui fost ministru. Decretul de deschidere a creditului de înmormântare a fost semnat de rege la 9 august… Adică la aproape două luni de la înmormântare. Birocraţia românească are, după cum se vede, tradiţii imemoriale.
Maiorescu şi „mergerea de vreo zece ori la cimitir“
Episodul următor a fost constituirea, în acelaşi an, 1889, a unui Comitet de iniţiativă, pentru ridicarea unui monument Eminescu, comitet alcătuit din următorii: Teodor G. Rosetti, N. Mandrea, I.C. Negruzzi, Dr. I. Neagoe, I.L. Caragiale, A. Chibici-Revneanu, M. Brăneanu, N. Săveanu şi Titu Maiorescu. Comitetul „a hotărât să deschidă liste de subscrieri de câte 50 de bani de persoană“. „Mormântul lui Eminescu are trebuinţă de un monument de piatră, înconjurat de grilaj şi de plantaţii, care să însemneze locul ultimului repaos al marelui poet naţional“ – se motiva în scrisoarea-tip care însoţea listele de subscripţie. „Fiind convinşi de sentimentele Dvoastră patriotice, sperăm că veţi binevoi a face şi Dvoastră ca iniţiativa noastră să poată reuşi“. Din cele 1.280 de liste de subscripţie, doar 280 au fost completate cu diverse sume, adunându-se, în total, 7.392 lei şi 20 de bani. Din aceştia, 270 de lei fuseseră depuşi de Titu Maiorescu. Dar, conform dării de seamă „asupra sumelor încasate şi cheltuite cu monumentul funerar Eminescu“ (din 14/26 iunie 1892), Maiorescu şi-a „decontat“ singur donaţia: „Pe lângă suma de lei 270 ce am primit-o de la Dl. Titu Maiorescu pentru imprimate, taxe poştale etc., şi care s-au cheltuit în acest scop, după cum arată alăturatele acte justificative etc.“. Din suma rămasă (6.094,15 lei), 5.000 lei s-au cheltuit cu construcţia monumentului propriu-zis, 816 „cu esecutarea grilajului“, 190 cu soclul grilajului şi 88,15 „cu diverse alte plăţi“. Acestea din urmă cuprindeau, printre altele, „lei 35 trăsura ptr. mergerea de vreo zece ori la cimitir“. „Mergerea“ era decontată, evident, de acelaşi mare om de cultură Titu Maiorescu.
Semnat de primar şi de „Şeful Comptabilităţei“
Rămăseseră astfel 1.211 lei şi 5 bani. „Din prisosul arătat“, după cum se poate citi în procesul-verbal din 16/28 noiembrie 1892, Comitetul Eminescu a decis că „se vor întrebuinţa 211 lei 5 bani pentru înfrumuseţarea monumentului funerar, adăogându-i-se o placă cu inscripţiunea de pe el în litere de metal“. Mai departe, avem prima referire la Fondul Eminescu: „Iar pentru restul de 1.000 lei s-a cumpărat un titlu de rentă română perpetuă 5%, de aceeaşi valoare, care va fi depus la Onorab. Primărie a Capitalei, sub a cărei administrare se află cimitirul cu mormântul lui Eminescu. Venitul anual de 50 lei al acestui titlu de rentă va fi întrebuinţat prin îngrijirea Primăriei pentru menţinerea în bună stare a monumentului şi a plantaţiilor de pe mormântul poetului“. Pe 17/29 decembrie 1892, Comitetul Eminescu, prin „subscrişii“ T.G. Rosetti, I.C. Negruzzi, Dr. I. Neagoe, N. Mandrea, A. Chibici-Revneanu şi Titu Maiorescu, înaintează primarului Capitalei o scrisoare oficială, prin care îi solicită acestuia să binevoiască „a primi acest titlu de rentă în depozitul Primăriei“. La data de 8 ianuarie 1893, Primăria îi adresează „D-Sale D-lui Titu Maiorescu“ următorul răspuns: „Domnule,/Am onore a ve comunica, că s’a primit la Cassa Comunală un titlu de rentă Română perpetuă 5% sub Nr. 112 cu cuponul de Octombrie 1892, ‘naintat Primăriei de Comitetul pentru ridicarea monumentului Poetului Mihail Eminescu pe lângă hârtia registrată la Nr. 57610/92“. Documentul e semnat de primar şi contrasemnat de „Şeful Comptabilităţei“.
O paritate de peste două milioane de euro
Actul la care am făcut referire a fost, în ultimii 20 de ani, extrem de puţin solicitat de persoane din afara instituţiei Arhivele Naţionale ale României. Am avut surpriza (în 2007, când am făcut o investigaţie în acest caz) să constat că, din 1979 încoace, doar un oarecare Muller (probabil cetăţean german) l-a cercetat înaintea mea, iar asta se întâmpla în 2001. Dispariţia urmelor documentare ale traseului financiar al Fondului Eminescu este, fără îndoială, determinată şi de ignorarea acestuia din neştiinţă. Dar, conform principiilor elementare de drept, un titlu de rentă perpetuă nu-şi încetează funcţiunea nici dacă cei care l-au iniţiat îl anulează. De fapt, el nu poate fi anulat. Ceea ce oricum nu s-a întâmplat sau, în orice caz, nu există niciun document în acest sens. Iar dacă acest titlu funcţionează, atunci efectele sale sunt extrem de interesante. Căci, dacă el a fost „abandonat“ prin uitare, dobânda de 5% ar face ca suma de 1.000 lei/aur, de la depunerea de acum 119 ani, să crească, prin capitalizare, la 332.295 lei/aur. Ceea ce s-ar „traduce“ în 9.778.875,9 lei actuali. Am folosit, pentru a ajunge la această „paritate“, faptul că 1 leu era echivalent, în 1892 (şi multă vreme după aceea), cu 0,3226 g/aur. Asta înseamnă că un gram de aur costa atunci 3,0998 lei. Aceeaşi cantitate de aur (un gram) costă astăzi 105,6 lei, adică 1 leu de la vremea aceea este egal cu mai mult de 34 de lei actuali. Restul calculului vine de la sine. Putem merge chiar mai departe, constatând că un leu de atunci ar fi echivalent cu 8,24 euro, dar aceasta este o altă poveste. În orice caz, Fondul Eminescu ar putea fi evaluat astăzi (dacă nu a fost deturnat în alte scopuri decât cele prevăzute în actul iniţial) la 2.364.900 euro.
Revin la Dosarul 715 de la Arhivele Naţionale. Există posibilitatea ca acel titlu de “rentă română perpetuă” să fi fost prescris după război, să zicem, odată cu anularea, de către Regele Mihai (la presiunea sovieticilor), prin decret regal, în 1946, a tuturor titlurilor emise de statul român. În această situaţie, titlul cu pricina ar trebui „retrocedat“ prin aducerea lui la zi. Altfel, statul nostru de drept se complace (şi prin aceasta) într-o impostură vizibilă şi extrem de jenantă. Pentru că, ignorând cazul, chiar şi după semnalarea lui publică, instituţiile se fac părtaşe la o deposedare perpetuă.
Titlu de valoare cu termen de scadenţă sine die
„Statul român n-a fost desfiinţat şi nici n-a dispărut de pe hartă – ne-a declarat Dan Toma Dulciu, cel care ne-a sugerat ideea acestui demers. Orice instituţie a statului preia, prin vremelnicii administratori, atât activele, cât şi pasivele instituţiei respective. Este şi cazul Fondului Eminescu, asumat, ca responsabilitate, de Primăria Capitalei. Acest fond, care este, de fapt, un cont cu titlu de rentă perpetuă, continuă să-şi producă efectele – aşa cum îi spune şi titulatura – perpetuu, indiferent de regimul care guvernează ţara. Nu ştiu exact cum erau elaborate titlurile în secolul al XIX-lea, dar, dacă e să facem o analogie cu cele contemporane, «renta română perpetuă» intră în categoria titlurilor de valoare cu termen de scadenţă sine die. Efectul lor nu poate fi întrerupt decât printr-un act de autoritate publică“. Dan Toma Dulciu a făcut analogia cu cazul datoriilor publice ale României faţă de Suedia, angajate în perioada 1929-1931. Acestea au continuat să crească, prin penalităţile determinate de neachitare, şi s-au stins abia în 2003, în urma plăţii în tranşe a 120 de milioane de dolari. Aşadar, schimbările de regim nu au dus la ştergerea de la sine a acelor datorii publice. În cazul Fondului Eminescu, reactivarea lui (dacă a fost întrerupt vreodată) echivalează cu o retrocedare.
„Primăria doar a preluat spre administrare titlul“
La Primăria Capitalei nu s-a găsit însă nicio dovadă a titlului cu pricina, în ciuda sprijinului acordat de viceprimar, care l-a desemnat pe Dimitrie Buzdugă, directorul Direcţiei Buget, să facă cercetările de rigoare. „Cred că problema nu e la noi – ne-a spus dl Buzdugă -, ci la Ministerul Finanţelor, unde ar trebui să se găsească arhiva titlurilor emise de statul român. Primăria doar a preluat spre administrare titlul cumpărat de comitetul Eminescu, dar nu ea l-a emis. Trebuie cercetate la sursă toate titlurile emise în anul 1882 de statul român“. Domnul director are dreptate, dar numai parţial, credem noi. Pentru că, într-adevăr, din scrisoarea adresată de Maiorescu, în numele membrilor Comitetului Eminescu, reiese clar că titlul a fost cumpărat de aceştia, dar la fel de adevărat este că el a fost încredinţat Primăriei, după cum reiese din aceeaşi scrisoare: „… ne permitem a vă ruga să binevoiţi a primi acest titlu de rentă perpetuă în depozitul Primăriei, iar din venitul anual de 50 de lei de la cupoanele acestei rente să binevoiţi a însărcina pe îngrijitorul cimitirului să menţie în bună stare monumentul şi plantaţiile în chestie şi să împodobească mormântul în ziua de 15 iunie“. Iar scrisoarea adresată de primar lui Titu Maiorescu, pe 8 ianuarie 1893, confirmă atât data de emisiune a titlului (octombrie 1892), cât şi numărul documentului (112). „Pisica moartă“ – dacă ne e permisă expresia în acest context – se află în ambele curţi, aşa că ambele instituţii ale statului român au toate motivele (şi obligaţiile) să elucideze problema.
„Există proba materială“
Ion C. Rogojanu, preşedintele fondator al Asociaţiei Ospeţia din România (şi prim-vicepreşedinte al Asociaţiei de Bibliofilie şi Ex Libris), a donat, aşa cum se ştie, judeţului Botoşani singura bibliotecă Mihai Eminescu din România – un tezaur de peste 14.000 de cărţi de si despre Eminescu, precum şi cărţi şi publicaţii din epoca în care a trăit poetul. Opinia sa, în această chestiune încâlcită, este nuanţată, dar totodată tranşantă: „Primăria este, deocamdată, cea care trebuie să lămurească problema. Spun asta pentru că proba materială că Primăria a primit gestiunea titlului există. Deci această instituţie trebuie să răspundă ce s-a întâmplat cu acel titlu, fie că a fost prescris, fie că funcţionează. Dar, conform denumirii, el nu putea fi nici prescris, nici anulat de iniţiatori. Există, bineînţeles, şi o responsabilitate a Ministerului Economiei şi Finanţelor, iar situaţia trebuie clarificată între aceste instituţii ale statului român, în colaborare, eventual, cu Ministerul Justiţiei. Şi nu neapărat la sesizarea unui ziarist de investigaţii, ci pentru că este datoria lor. Aşa cum este de datoria tuturor fundaţiilor, asociaţiilor culturale sau de altă natură, care poartă denumirea de Mihai Eminescu să ia atitudine în acest sens. Pe de altă parte, nici Academia Română nu trebuie să stea cu mâinile în sân, nici Uniunea Scriitorilor, nici Ministerul Culturii, dacă Eminescu înseamnă cu adevărat pentru aceste instituţii ceea ce declară ele că înseamnă”.
În oraşul islandez Hafnarfjordur primăria a interzis ridicarea de construcţii în zonele în care elfii, gnomii şi zânele ies periodic din adâncurile pământului. Islandezii cred cu tărie că Terra este goală pe dinăuntru şi că acolo trăieşte o altă civilizaţie. Ştiinţa nu a putut contrazice până acum acest punct de vedere.
– Oamenii de ştiinţă au stabilit că gheţarii de la pol sunt formaţi din apă dulce, deşi oceanul este sărat
– Descoperirea a dus la apariţia unei teorii fantastice: globul pământesc ar fi gol pe dinăuntru, iar apa dulce ar fi venit din acea lume, locuită de fiinţe de basm
La cei doi poli ai Pământului sunt cantităţi enorme de gheaţă. Toată această gheaţă e din apă dulce, cea mai pură apă dulce de pe Terra, cu toate că oceanul care susţine această gheaţă e sărat. Ce caută acolo atât de mu l t ă a p ă dulce?S-a spus că acei gheţari s-au format din ninsori. Dar în măsura în care apa dulce de pe Terra, transformată în nori, s-ar depune mereu sub formă de zăpadă la poli, în cei 4 miliarde de ani ai Pământului toată apa s-ar fi adunat acolo. Ipoteza, detaliată în volumul “2012, incursiune în enigmatic”, de Emil Străinu, e că planeta noastră e goală pe dinăuntru, adică apa dulce de la poli ar veni din interiorul Globului. Mai mult, din cauza rotaţiei permanente, forţa centrifugă ar trebui să împingă materia din interiorul Terrei înspre margine, iar sfera ar trebui să fie goală.Există mai multe relatări ale unor călători spre găurile de la polii Terrei. Concret, după latitudinea 83 grade nord, marea e caldă, acul busolei o ia razna şi, la un moment dat, apar munţi împăduriţi. Cele mai recente expediţii au fost conduse de amiralul Richard E. Byrd (Marina SUA), în 1947 şi 1956. Iată un extras din jurnalul amiralului Byrd: “Trebuie să scriu aceste rânduri în secret. Este vorba despre zborul meu în Arctica, din 19 februarie 1947. Am văzut cu ochii mei acel tărâm de dincolo de poli”. Byrd era militar şi i s-a interzis să vorbească despre munţii împăduriţi şi păşunile pe care le-a văzut la Pol.
Terra are un Soare interior?
Pe scurt, ideea acreditată de tot mai multe voci este că Pământul ar fi ca un balon, ca o minge goală în interior, care are două deschideri polare, în sud şi în nord, având un diametru de 2.300 de kilometri fiecare, ce fac posibilă trecerea de pe o suprafaţă pe alta aşa cum face o furnică atunci când trece de pe o parte a frunzei pe cealaltă. Peretele e străbătut de multe peşteri care fac legătura între cele două lumi, iar în interior, Terra are un soare mai mic, care răspândeşte o lumină difuză şi care asigură viaţa în acel spaţiu. Ipoteza e întărită şi de credinţa mai multor popoare nordice, care pomeneşte de existenţa unor fiinţe de talie mică, humanoide, care trăiesc sub pământ şi sunt pricepute în metalurgie.
Un amiral a văzut pădurile «de dincolo»
În Islanda, nu se construieşte pe teritoriul piticilor
Cetăţenii oraşului islandez Hafnarfjordur sunt convinşi că ei convieţuiesc cu pitici, gnomi, elfi şi zâne. Ei au contactat o clarvăzătoare care a realizat o hartă a zonelor în care aceste fiinţe pot ieşi din adâncuri. Conform unei hotărâri a primăriei, zonele cu pricina sunt protejate cu stricteţe, iar oamenii nu au voie să construiască nimic pe ele.
Ma termina specialistii lu’ peste congelat din presa româneasca cu discutiile lor economice în care compara Romania cu Grecia în ce priveste situatia publica. Hai sa va ofer niste cifre furate de pe CIA – The World Factbook ca sa vedeti ce departe sîntem noi, cu toata ciolaniada rromâneasca, de situatia Greciei.
Grecia
Datoria publica (banii împrumutati de guvern prin emisiuni de obligatii) – 310 miliarde euro, adica 120% din PIB
Produsul intern brut – 257 miliarde euro în 2009
PIB per cap de locuitor – 22 815 euro în 2009
Procentul din PIB care se distribuie la 10% din populatie (indice de inechitate sociala) – 12%
Populatie sub limita de saracie – mai putin de 2%
Exporturi în 2009 – 14 miliarde euro
Importuri în 2009 – 45 miliarde euro
Datoria externa – 400 miliarde, care se adauga la datoria publica. Deci Grecia datoreaza în total 710 miliarde euro
Venituri la buget în 2009 – 80 miliarde euro
Cheltuieli în 2009 – 107 miliarde euro
Rezerve valutare – 2.6 miliarde euro
Romania
Datoria publica – 38 miliarde euro, adica 20% din PIB
Produsul intern brut – 186 miliarde euro în 2009
PIB per cap de locuitor – 8 691 euro în 2009
Procentul din PIB care se distribuie la 10% din populatie (indice de inechitate sociala) – 25%
Populatie sub limita de saracie – 25%
Exporturi în 2009 – 29 miliarde euro
Importuri în 2009 – 36 miliarde euro
Datoria externa – 74 miliarde, care se adauga la datoria publica. Deci Romania datoreaza în total 112 miliarde euro
Venituri la buget în 2009 – 38 miliarde euro
Cheltuieli în 2009 – 45.5 miliarde euro
Rezerve valutare – 32.3 miliarde euro
***
Acum, la o prima vedere, putem trage urmatoarele concluzii:
Grecia datoreaza în total cam de sapte ori mai mult decît datoreaza Romania . Si cu noul împrumut, cam de 8 ori mai mult. Avantaj Romania !
Romania a datorat în 2008 mai multi bani decît în 2009, dar si-a platit cam 10% din datorie anul trecut. Problema e ca dupa aia s-a împrumutat iar. În schimb Grecia n-a dat o letcaie înapoi de foarte mult timp. Avantaj Romania !
Grecia are exporturi anuale cifrate la o valoare de 50% din cît exporta Romania si asta le afecteaza drastic bugetul. Iar de aici se vede ca-s vai de curul lor cu industria. Avantaj Romania !
Grecia cheltuie într-un an cam cu 33% mai mult decât încaseaza la buget pe cînd Romania cheltuie cu 19% mai mult decît încaseaza. Avantaj Romania !
Grecia n-are rezerve valutare nici cît praful de pe toba, Romania având de 10 ori mai multi bani în tescherea, datorita politicii BNR. Slam dunk Romania !
Bine, celelalte cifre nu-s în avantajul Romaniei: piata Greciei valoreaza mai mult, PIB per cap de locuitor e mai mare (nu uitati ca Grecia are de doua ori mai putini locuitori ca Romania, dar care produc de vreo trei ori mai mult ca noi), doar 2% din populatia Greciei traieste sub limita de saracie pe cînd în Romania situatia e groasa, sînt mult mai multi super-bogati în Romania decît în Grecia (deci inechitati sociale mai mari la noi), etc.
Dar dincolo de asta, Grecia are nevoie de foarte multi bani ca sa iasa din galeata, pe cînd Romania , cu toata ineptia politicienilor ei, e departe de faliment. Grecia are nevoie de 110 miliarde Euro în urmatorii trei ani (din care 45 miliarde numai anul asta) care se adauga la aia 710 miliarde de euro pe care-i deja datoreaza. Comparati cu cei 20 miliarde de la FMI luati de Romania . Parfum, nene! Tarile din zona Euro îi iau acum dobânda Greciei de 5% ceea ce e mult cînd te gândesti câtamai catralioanele datoreaza Grecia.
La valorile astea incredibile, mai bine vine Canada sau SUA, cumpara Grecia cu totul si o fac teritoriu canadian sau american (pentru curiosi, PIB-ul canadian este de 1 330 miliarde de euro, depozitele bancare si bursiere ale populatiei, companiilor si institutiilor atinge astronomica suma de 1 100 de miliarde de euro, veniturile bugetare sînt de 500 miliarde euro anual si rezervele valutare pe la 350 miliarde, fiind a 5-a tara cea mai bogata din lume. Adica poate cumpara Romania mâine, cu banii jos. Problema Canadei e ca datoreaza la rândul ei un trilion – o mie de miliarde – la extern si la intern, LOL!).
Patru tari europene stau mai prost cu banii decât Romania : Portugalia, Spania, Irlanda si Italia. Datoria totala a acestor tari se ridica la fabuloasa suma de 2 619 miliarde euro. Înainte sa falimenteze Romania , falimenteaza alea patru. Asa ca mai încetisor cu panica, ok?
Într-o dimineaţă, stăpânitorul unei cetăţi fu trezit de nişte strigăte care se auzeau din piaţă: „Hai la mere! Mere dulci cum n-aţi mai gustat!”. Ridicându-se indispus din pat şi privind pe fereastră, văzu un târgoveţ ce vindea, într-adevăr, mere, înconjurat de o mulţime de muşterii. „Trebuie să fie tare bune merele alea”, îşi spuse mai-marele cetăţii şi, făcându-i-se poftă, îl chemă pe primul său sfetnic şi îi porunci: „Ia cinci galbeni şi mergi în piaţă să cumperi mere de la târgoveţul acela”. Primul sfetnic îl chemă pe paharnic şi îi spuse: „Uite patru galbeni, du-te şi cumpără mere”. Paharnicul se adresă, la rândul său, stolnicului: „Poftim trei galbeni, de care să cumperi mere de la târgoveţul acela”. Stolnicul îl chemă pe primul străjer îi dădu doi galbeni şi îl trimise în piaţă. Acesta dădu un galben unui străjer din subordine, iar acela se duse la târgoveţ şi îi luă la rost: „Hei, ce tot strigi aşa? Ai tulburat somnul mai-marelui cetăţii, iar drept pedeapsă mi-a poruncit să-ţi confisc căruţa asta cu mere”.
|
| Jiss la Carti gratis pe Internet | |
| BUNELE MANIERE PE HA… la Politetea pe harta | |
 | CIOCODEI DUMITRU la Un tâmpit |
 | 1 Aprilie (pe stil v… la Salvare sau distrugere |
 | Arafat la Salvare sau distrugere |
Tilbuhoglinda 
